Cap. I – Începutul

Biciul Destinului
© Adrian Radu Andrasi, 2015
Toate drepturile asupra prezentei creatii apartin autorului.
Orice reproducere, totala sau partiala, a acestei lucrari, fara acordul scris al autorului, este strict interzisa.

CAPITOLUL I – ÎNCEPUTUL
„Acum îmi sunt şi slugă mie,
Dar, tot acum, îmi sunt şi zeu.
Sunt când un om,
Când Dumnezeu.”

Pădurea fremăta puternic în bătaia vântului. Pomii uriaşi se clătinau sub imperiul forţei venite din înaltul cerurilor, parcă pentru a scutura de praf această lume de jos. Apa lacului tremura şi ea, mânată în toate părţile de suflarea aceleiaşi forţe. Până şi iarba măruntă era agitată, aplecându-se mereu când în stânga, când în dreapta. Singurul care stătea ţeapăn în faţa furtunii era conacul boierului Costea. Înalt, cu două etaje, iar la cele două extremităţi având construite două turnuri, părea a fi o adevărată cetate. Se vedea că totul fusese făcut cu bun gust şi mai ales cu mulţi bani. În faţa conacului se întindea o grădină plină cu flori colorate, iar pe aleile ce o străbăteau erau aşezate strategic câteva băncuţe de lemn.
Fiecare bancă era încadrată de două statuete din marmură albă. Intrarea în acest parc se făcea printr-o poartă încrustată cu motive folclorice şi păzită de doi lei din piatră, imenşi. Se vedea clar că boierul Costea dorise să dea cât mai mult un aer de frumuseţe, de extravaganţă, şi totodată de mister conacului său. Grandiosul parc era împărţit în două de o alee pavată cu plăci de marmură albă şi neagră, ce ducea spre uşa de la intrare, alee de asemenea străjuită din cinci în cinci metri de câte un înger zâmbitor care ţinea în mâna stângă un coş de flori pe post de felinar, iar în dreapta o sabie, simbol al puterii şi al dreptăţii. Uşa de la intrare, imensă, o adevărată operă de artă, avea deasupra ei un pergament făcut din bronz, ţinut la capete de câte un vultur din argint. Pe acesta erau trecute nişte semne ciudate, asemănătoare cu hieroglifele egiptene. Sub acele semne, se afla pe post de semnătură numele boierului Costea, bătut cu litere de aur.
Boierul Costea nu spusese niciodată ce însemnau acele semne. Nici măcar soţia nu putuse să-l tragă de limbă. La orice întrebare legată de semnele de pe pergament, el râdea zicând: „- Acolo zace norocul meu. Cuvintele acelea îmi amintesc în fiecare zi cine sunt eu, cum sunt şi unde sunt. Le-am scris ca să nu uit de mine. Sunt glasul zeilor şi nu le pot divulga.”
Boierul Costea era un om de treabă, înţelegător în toate privinţele, dar cu toate acestea era văzut ca un personaj misterios. De când venise pe meleagurile acestea şi îşi ridicase impunătorul conac, aşezându-se şi el ca tot omul la casa lui, toţi îi cunoscuseră bunătatea. Însă nu se ştia nimic despre el. Atunci când se căsătorise cu Adeea, fiica bogatului moşier Cristescu, fusese întrebat de viitorii socri de unde este de loc, dacă are şi el familie şi câte altele. Ceea ce a răspuns a fost dincolo de orice aşteptări:
– Nu am pe nimeni. Nu mă am decât pe mine. Nu am trecut şi nici amintiri. Dacă mă veţi accepta va fi pentru ceea ce sunt eu şi nu pentru ce-am fost. Nici eu nu ştiu cine am fost şi nici nu vreau să-mi aduc aminte.
Familia Cristescu a fost bulversată, dar cu timpul l-a acceptat, în parte pentru firea lui, în parte pentru averea imensă ce-o avea şi care-i putea asigura Adeei un viitor luminos.
Astfel, încă de la început, misterul a fost cel care l-a învăluit pe acest om. Şi după cum spuneam, a avut loc şi nunta cu Adeea, şi iată că la scurt timp s-a anunţat faptul că soţia lui va aduce pe lume un copil.
De bucurie că soţia avea să-i dăruiască un urmaş, boierul Costea a întocmit câţiva oameni cu căruţe pe care le-a umplut cu butoaie de vin şi cozonaci, după care i-a trimis pe aceştia prin târguri şi satele vecine ca să cinstească pe oricine ar întâlni în cale. Gestul acesta l-a făcut să pară şi mai extravagant decât era până atunci. Numele boierului era acum pe buzele tuturor, constituind motiv de discuţie oriunde şi oricând. De când erau pe aceste pământuri, oamenii nu mai pomeniseră atâta mărinimie şi toată întâmplarea li se păruse ieşită din comun, întipărindu-li-se adânc în minte şi în suflet.
Boierul Costea ştia să se bucure de viaţă şi să-i facă şi pe alţii fericiţi.
Era într-o zi de vară. Boierul Costea stătea întins pe un şezlong la umbra unui copac stufos, bucurându-se de răcoarea acestuia. Mintea îi zburda de fericire la gândul că cel mult într-o săptămână, avea să-i sosească pe lume copilul mult aşteptat. Îşi făcea o grămadă de planuri. Se gândea la petrecerea imensă pe care o va da, la favorurile pe care le va face oricui. Deja se şi vedea cum o să-l alinte pe micuţ. Se gândea la toate plăcerile şi dorinţele pe care i le va îndeplini copilului său.
„Va fi cel mai fericit copil. Nici prinţii şi nici prinţesele nu vor trăi aşa cum va trăi el”, îşi zise boierul în gând şi continuă să contempleze cerul albastru care-l făcea să plutească şi mai mult pe tărâmul visului.
– Jupâne! îl întrerupse un glas. Totul este pregătit şi putem pleca.
– Da, da… Vin şi eu imediat. Mi-aţi ascuţit toporul?
– Da, jupâne.
– Bine.
Frunzele îi foşneau sub picioare. Pădurea avea o aromă deosebită, ameţindu-l cu parfumul ei. Se simţea atât de fericit încât i se părea că totul în jurul lui radiază şi surâde împreună cu el.
– Băieţi, spuse el întorcându-se spre cei doi tineri care-l urmau, simt nevoia să mă plimb singur. Căutăm mâine cele ce avem trebuinţă, acum vreau doar să mă plimb.
Tinerii îl ascultară şi se întoarseră din drum. Boierul Costea înaintă printre copaci plutind pe aripile visului. După câteva zeci de minute de mers, se opri. Auzi ceva. Era ceva ce nu mai auzise niciodată şi inima îi tresări. Era un scârţâit ciudat, se părea că cineva ar tăia lemne, dar sunetul nu prea aducea cu asta. Mai degrabă părea un scârţâit, ca atunci când furtuna frânge pomii mai firavi şi-i doboară. Boierul Costea încremeni. Zgomotul era din ce în ce mai aproape şi părea a fi ceva cumplit. Simţi cum totul se transformă în jurul lui în ceva cumplit. Un suflu de gheaţă îl plezni peste obraji făcându-l să tresară până în adâncurile sufletului. Instinctiv, făcu câţiva paşi înapoi. Pieptul îi sălta puternic, într-un ritm sacadat. Simţea că nu mai poate respira, că i s-a înfipt ceva în gât şi-i opreşte tot aerul.
– Nuuu! ţipă el şi aruncă toporul în ceva ce nu exista, după care se întoarse şi o luă la fugă. Copacii îi păreau a fi obstacole. Frunzele păreau că sunt vii, că-l reţin din fugă, că-l atrag în jos, în neant. Tot visul fericit al boierului devenise acum un coşmar ce-l urmărea asemenea unui animal de pradă. Simţea că fuga aceasta îi rupe pieptul în bucăţi, că inima şi plămânii îi sunt sfâşiate de gheare oţelite.
Din spate venea un urlet înfiorător. Se auzeau copaci frânţi, scoşi din rădăcini, aruncaţi unul peste altul. Cerul senin de altădată era negru ca tăciunele. Boierul Costea avu la un moment dat impresia că-l strigă cineva, dar nu întoarse privirea pentru că-şi simţi curajul dispărând. Nu întoarse capul de frică să nu vadă ceva ce poate l-ar fi împietrit, l-ar fi ucis.
Fuga aceasta era de fapt izbăvirea acelui prigonit. La un moment, dat simţi că este depăşit de o umbră ciudată. Imediat, pe umăr, ceva rece îl apăsă. Acesta fu momentul sublim în care teama îi inundă corpul, i-l frânse în mii de bucăţi, făcându-l să pice la pământ. Cu faţa pe frunze, simţindu-şi respiraţia caldă, boierul Costea incepu să tremure din toate încheieturile şi aşteptă ca ceva abominabil să se întâmple.
În secunda următoare trupul îi fu strivit de ceva imens, oasele trosnindu-i. Închizând ochii, boierul începu să urle cu toată forţa. Cu buzele tremurânde, el reuşi să spună ceva pe o limbă necunoscută. Câteva cuvinte ascuţite şi cu o pronunţie ciudată făcură ca totul să înceteze brusc. Costea deschise ochii şi totul se opri. Era doar un vis urât din care se trezise? Nu chiar… Dovadă era inima care stătea să-i sară din piept, precum şi frunzele care încă mai picau din pomi ca şi când toamna i-ar fi învăluit dintr-o dată.
Trupul boierului era stors de vlagă. Costea nu găsi în el nici măcar puterea de a se mişca. Ridicând privirea spre cer, văzu cu groază cum o umbră trece din copac în copac, mergând înainte spre conac. Pomii tremurau brusc la trecerea acelui nor înceţoşat. Costea urlând de durere şi mânie, vru să se ridice dar nu reuşi. Rămase cu ochii ficşi şi o idee îl cutremură.
– Imposibil! şi boierul începu să rupă cu dinţii frunzele aşternute sub chipul său.
Mânia îl făcea neputincios. Trupul tremura de nervi şi nu se mai putea mişca.
– Imposibil! urlă scuipând frunzele roase de nervi, după care îşi lipi fruntea de pamânt şi începu să plângă aşa cum poate că nu o făcuse niciodată.
Uşile conacului se deschiseră, lovite brutal de Costea. În salon îl întâmpinară slujitorii având pe chipuri întipărită tristeţea.
– Ei? urlă boierul. Ce dracu faceţi? Afară! Afară cu toţii! după care, asemenea unui animal rănit, urcă scările spre camera unde era dormitorul lui şi al Adeei.
La uşă erau două femei. Din privirile lor înţelese că se întâmplase ceva rău. Nerăbdător, mânios, nici el nu ştia ce simţea, intră în dormitor. Pe pat era întinsă Adeea, părând a dormi. Lângă ea, într-un leagăn, era un copilaş învăluit în scutece. O slujnică îl întâmpină pe boier.
– Jupâne, doamna Adeea se simte rău. A fost o naştere groaznică, de parcă necuratul şi-ar fi vârât coada în toate astea.
Boierul nici nu o privi pe slujnică. Ochii îi erau aţintiţi asupra soţiei. Se apropie de pat şi căzu în genunchi, luând mâna femeii iubite şi sărutând-o profund. Adeea deschise uşor ochii şi zâmbi.
– Dragul meu…, şi se opri clipind încet, lipsită de putere.
Boierul se ridică şi o sărută uşor, timp în care ochii îi fură năpădiţi de lacrimi. Adeea îl privi atât de blând încât Costea simţi că nu mai are putere în el ca să stea în picioare. Prin ochii aceia luminoşi el înţelese tot ce trebuia. Privirea femeii valora mai mult decât o mie de cuvinte.
– Iubito, îmi pare rău. Te iubesc… tu eşti motivul pentru care exist. Te iubesc! şi lacrimile îl năpădiră.
Adeea închise ochii şi lacrimile incepură să curgă. Costea o ţinea de mână privind-o fix. La un moment dat, Adeea avu o convulsie puternică. Degetele gingaşe ale femeii strânseră dintr-o dată palma boierului. Acesta simţi cum pieptul stă să-i explodeze. Lacrimile îi brăzdară obrajii.
Un urlet cutremură pereţii speriindu-i şi pe slujitori. Copilul începu să plângă.
– Iubita mea, nu mă lăsa! urlă Costea. Dragostea mea! Adeea! Adeea! Adeea, nu mă lăsa, te rog! Nuuu! şi Costea se prăbuşi lângă patul soţiei sale.
O ţinea de mână vrând parcă s-o aducă înapoi. O săruta, o mângâia pe obraji, o striga pe nume, dar toate gesturile lui nu erau îndeajuns de puternice pentru a o readuce la viaţă.
Chipul blajin, surâzător, părea a fi de marmură. Trupul cald de odinioară era acum rece şi neclintit. Totul amorţise definitiv în acea fiinţă umană.
O dată cu moartea soţiei sale, Costea simţi că a murit şi el şi că a înviat din morţi pentru a fi chinuit. Durerea lui era fără margini. Cuvintele ar fi fost neputincioase în a prezenta durerea şi groaza ce-l chinuiau. Pentru el, în acele clipe, lumea toată se scufundase, murise. Nu mai exista nimic decât gol, haos şi el, boier Costea.
Urletele copilului îl făcură să tresară.
– Copilul nostru! Adeea, trezeşte-te şi priveşte-l! Nu ne părăsi!
Ea continua să aibă pe faţă zâmbetul pe care i-l adresase boierului cu câteva clipe mai înainte. Adeea era mai frumoasă ca niciodată. Părea a fi un chip de înger luminos.
– Copilul nostru! şi boierul se ridică îndreptându-se spre patul micuţului.
Îl ridică din aşternut şi-l privi emoţionat însă surâsul îi îngheţă pe buze. Primi o nouă palmă a destinului.
– Copilul meu! Nu! Nuuu! şi-l aşeză repede în pat.
Mânios, ieşi din cameră înjurând, blestemând, bolborosind cuvinte ciudate. Slujitorii îl văzură cum începe să distrugă tot, să spargă, să rupă, să trântească orice îi ieşea în cale. Nebunia părea să-l cuprindă cu braţele ei malefice din ce în ce mai mult.
Mânia boierului era de nestăvilit. Dorea să-l găsească pe vinovat dar era imposibil, destinul nu putea fi tras la răspundere de nimeni. Blestemele nu conteneau să iasă din gura boierului. Oamenii îl văzură pentru prima dată pe acest om transformându-se într-un animal sălbatic. Era o privelişte terifiantă. Nimeni nu şi-l imaginase vreodată aşa.
Totul era o întorsătură ciudată a vieţii. Destinul frumos şi liniştit al acestei familii fusese distrus. Niciodată lumea aceasta nu avea să mai fie ca înainte. Ea dispăruse pentru a face loc uneia plină de durere şi nefericire. Ziua se încheiase pentru a face loc nopţii.

⇒ Citeşte Capitolul II – Originile