Cap. II – Originile

⇐ Capitolul I – Începutul

CAPITOLUL II – ORIGINILE
„Totul nu poate fi decât înspre folosul bisericii.”

Copilul se juca în nisip la umbra unui tei stufos, bătrân de zeci de ani. Vremea se anunţa a fi răcoroasă. Grămezi de nori negri aduceau de departe ploaia mult aşteptată de toată lumea.
– Costi! Costi, unde eşti? Treci în casă, că o să răceşti! strigă mama băiatului.
Micuţul, în vârstă de şase anişori, auzi vorbele mamei însă le ignoră total şi îşi continuă joaca. Din cer începură să cadă primele picături de ploaie. Copilul râdea când apa rece îi lovea pielea, gâdilându-l. Pentru el, totul era un joc. Apa aceasta i se părea fi nemaipomenită. Era uimit de acest miracol: ploaia. Încă nu ajunsese la vârsta la care să înţeleagă toate minunile naturii. Pentru el viaţa era un joc. Orice lucru sau fiinţă din jurul său era un motiv de bucurie.
– Costi! strigă din nou agitată mama.
– Lasă că-l aduc eu, mamă! spuse binevoitoare Ilona, sora mai mare a băiatului.
Sprintenă ca o gazelă, fata, mai mare cu cinci ani decât Costi, alergă în curte pentru a-l lua. Ploaia o lovea peste faţă, obligând-o să se apere cu palmele.
– Costi! strigă ea.
Copilul, râzând, o privea cum alearga înspre el. Pentru el, acesta fu din nou un motiv de a râde.
Cerul întunecat era brăzdat de fulgere înfricoşătoare. Ilona mai avea zece metri până lângă tei. Costi se ridicase şi, speriat, o aştepta cu braţele întinse. Un trăznet şi inima copilului se făcu precum un purice. Întinse bucuros mâinile însă ochii îi fură loviţi de o lumină puternică. Copilul simţi o durere usturătoare şi începu să ţipe. Nu vedea altceva decât o lumină prea puternică pentru el ca să ţină ochii deschişi.
– Costi! Costi, ce-ai păţit? strigă doamna Mariana.
Aceasta ieşi în curte şi pentru moment i se păru că scările îi fug de sub picioare.
– Dumnezeule!!! Doamneeee….!
Costi ţinea mâinile la ochi, plângând. La câţiva metri mai încolo, trupul Ilonei zăcea fumegând, lovit fiind de fulger.
Costi rămase nevăzător până la vârsta de 12 ani. De abia după şase ani de zile vederea părea a-i reveni. Lumina aceea orbitoare părea a se stinge şi a lăsa loc formelor colorate din jur. Moartea surorii sale o înţelesese pe deplin la vârsta de zece ani. De abia atunci aflase adevărul şi asta dintr-o greşeală a părinţilor. La vârsta de 13 ani, Costi putea să vadă la fel ca orice om normal. Uneori mai avea impresia că lumina aceea orbitoare pe care o văzuse mai bine de şase ani, ar reveni. Însă niciodată senzaţia nu dura mai mult de câteva secunde.
Recăpătându-şi vederea, băiatul s-a apucat să recupereze tot ceea ce pierduse. Zi şi noapte îl vedeai înconjurat de cărţi, caiete şi tot felul de rechizite. La început a fost mai dificil până a învăţat să scrie şi să citească. I-au trebuit trei luni ca să înveţe aceste lucruri, iar părinţii au rămas surprinşi de inteligenţa lui. În doi ani de zile, la vârsta de 15 ani, Costi se putea mândri cu ceea ce învăţase. Era pregătit să dovedească tuturor că îi întrece pe majoritatea băieţilor de vârsta lui în ştiinţă. Copilul era un autodidact. Biblioteca tatălui său nu-i mai putea oferi nimic nou. Citise şi învăţase tot ce se găsise acolo. Băiatul, se vedea clar, că avea ceva special, dar majoritatea oamenilor considerau că el este pur şi simplu curios şi că în câţiva ani, această foame de cultură avea să i se transforme în greaţă faţă de ea. Însă toţi aceştia s-au înşelat amarnic.
La vârsta de 22 de ani, Costi a fost chemat la Vatican pentru a participa la traducerea unui pergament găsit de curând in peşteri. Specialist în limbile antice, având chiar şi un tratat despre ele, tânărul se remarcase ca o somitate în rândul cunoscătorilor de limbi străvechi. Traducerea textului a fost un succes. Reprezentanţii bisericii catolice, realizând capacitatea tânărului, l-au ademenit în rândurile lor, oferindu-i un post stabil de traducător la Vatican. Şansele ce i se ofereau erau enorme şi totuşi, tânărul refuză:
– Domnilor, cu cel mai mare regret, vă spun că funcţia nu înseamnă nimic dacă n-am acces nelimitat la biblioteca Vaticanului.
– Dar fiule, gândeşte-te ce spui. Există texte pe care nici noi nu le-am citit. Sunt interzise.
– Atunci de ce mai există?
– Sfântul Părinte le-a declarat diavoleşti. Sunt oprite tuturor privirilor. Sunt scrieri malefice.
– Da, dar ce rău ar provoca dacă le-aş citi? Buzele îmi sunt pecetluite. Nu voi sufla o vorbă din ele.
– Ne pare rău, dar Sfântul Părinte nu va încuviinţa niciodată.
– Atunci, adio! spuse Costi.
Părăsind a doua zi Vaticanul, Costi se îndreptă spre Franţa.

La şapte luni de la cele povestite, Costi primi o scrisoare cu însemnele şi sigiliile Vaticanului.
„Către Costi del Covoni,
Domnule Covoni, ştim că cele întâmplate cu ceva vreme în urmă v-au deranjat, însă vă rugăm să înţelegeţi că Biserica trebuie să se apere şi face acest lucru aşa cum consideră Ea că e mai bine. Sperăm că întâmplările trecute nu v-au făcut să rupeţi legăturile complet cu noi. Sperând că totul s-a uitat şi că ne acceptaţi scuzele de rigoare, ne permitem să vă rugăm, în numele tuturor reprezentanţilor Bisericii Catolice, să reveniţi la Vatican. Avem nevoie de dumneavoastră. Au fost găsite câteva scrieri despre care se bănuieşte că sunt extrem de importante pentru creştini, dar din păcate nu s-a reuşit traducerea lor. Mai multe detalii nu pot oferi în scrisoare. Încă o dată, deci, vă înaintăm marea rugăminte de a reveni între noi. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă îndrume spre decizia corectă.
P.S: Sfântul Părinte s-a gândit la cererea dumneavoastră în legătură cu biblioteca sfântă, şi a încuviinţat, ca în cazul traducerii pergamentelor, să vi se acorde acces la informaţiile noastre. Totul nu poate fi decât înspre folosul bisericii.Arhiepiscop Simoni Lionardo,
Roma,7 august.”
După cum şi Sfântul Părinte recunoscuse, venirea tânărului la Vatican nu putea fi decât în folosul bisericii. Curând, acest lucru se confirmă. Textele ce dăduseră bătaie de cap tuturor, au fost traduse de către Costi cu o uşurinţă extraordinară. Papa, surprins peste măsură de harul acestui băiat, consideră totul ca pe o minune dumnezeiască şi, în consecinţă, îi permise tânărului să citească pe lângă cele ce se găseau în biblioteca sfântă şi acele documente secrete ale Vaticanului, scrieri foarte vechi şi neînţelese de nimeni până atunci, ce se găseau sigilate într-o cameră ascunsă, de a cărei existenţă nu ştiau decât şapte persoane din Sfânta Biserică Catolică.
Într-adevăr, Costi avea un har extraordinar. Secretele textelor se deschideau înaintea ochilor săi. Întunericul ce domnea asupra acelor scrieri se risipea de îndată ce Costi începea să le citească. Şi în camera secretă, aflată la câţiva zeci de metri sub pământ, existau din belşug texte ce nu fuseseră traduse niciodată. Existau acolo scrieri vechi de sute de ani, unele fiind mai vechi chiar decât religia creştină. ”Camera Tainelor”, aşa cum fusese botezată acea încăpere, îi oferea acestui tânăr însetat de cunoaştere chiar mai mult decât visase el vreodată.
Scrierile sacre îi aduseseră satisfacţii neprevăzute. O sumedenie de informaţii ieşiră la iveală, oferind noi orizonturi pentru teologi. Într-o zi de sâmbătă, în luna mai, aşezat la masă, înconjurat de grămezi de cărţi, Costi desfăcu cu atenţie un pergament însoţit de câteva notiţe ale unui preot care probabil îl studiase. Citi cu atenţie notiţele preotului: „Anul scrierii: aproximativ 3200 î.H. Conţinut: majoritate necunoscut. Există bănuieli că ar descrie un vechi obicei păgân. Recomand sigilarea lui în Camera Tainelor din cauza posibilelor urmări nefaste ale traducerii lui. Episcop Baldassare di Carrara.”
Costi, uimit de acest pergament vechi, de fapt o bucată de piele împăturită, pe care se scriseseră, cu o substanţă roşiatică, o multitudine de semne nemaiîntâlnite, hotărî să-i pătrundă imediat înţelesul. Însă cunoştinţele lui nu fură de ajuns pentru a-l traduce. Nu mai întâlnise niciodată aşa ceva. Era o noutate pentru el, o adevărată provocare. Din toate semnele acelea întortochiate, înţelegea numai o mică parte, dar acest ceva micuţ pe care-l cunoştea nu era îndeajuns pentru a pricepe ceea ce fusese trecut pe acea bucată de piele roasă de timp. Pentru prima dată în viaţa lui era pus în faţa unui text obstacol. Simţi în el o undă de mânie, dar aceasta dispăru pentru a face loc spiritului de competiţie, de iniţiativă. Nerăbdător, părăsi Camera Tainelor pentru a-şi procura cele trebuincioase traducerii. Acum se simţea ca un adevărat elev care îşi dă examenul vieţii. Simţea că, odată cu acest text, avea să urce la un alt nivel al cunoaşterii, avea să fie împlinit ca traducător de limbi străvechi.
– Gata, monseniore? Aţi terminat? îl întrebă părintele Giacomo care păzea intrarea în încăpere.
– Nu. Mă voi întoarce mai târziu. Acum trebuie să caut ceva.
– Desigur.
Costi îşi continuă drumul, împovărat de gânduri, iar părintele Giacomo, plictisit de slujba sa, se reaşeză pe scaun şi mai muşcă o dată din colţul de pâine ce zăcea în aşteptare pe masă. Curând se sătură şi de pâine şi, obosit, plictisit, puse capul pe masă pentru a se odihni puţin. Somnul acesta avea să fie pentru veşnicie căci, pe neaşteptate, o lovitură de cuţit îl făcu pe Giacomo să ridice capul într-un ultim spasm şi să se prăbuşească. Făptaşul dispăru la fel de repede cum a apărut.

⇒ Citeşte Capitolul III – Decăderea