Cap. III – Decăderea

⇐ Capitolul II – Originile

CAPITOLUL III – DECĂDEREA
„Întunericul,… mirosul greu de mucegai… zăngănitul uşilor….”

– Onorabilă Curte, dragii mei fraţi, nu încape îndoială că diavolul este printre noi! El lucrează nestânjenit, ba chiar ajutat de unii dintre noi. Deschideţi-vă sufletul şi ochii: necuratul a pătruns în sânul Preasfintei Biserici pentru a aduce nenorocire şi dezbinare. Fraţii mei, Sfinţi Părinţi, rugaţi-vă pentru bunăstarea bisericii. Reacţionaţi! Luaţi măsurile pentru alungarea necuratului din mijlocul nostru. Acţionaţi cât mai puteţi, altfel e posibil să se aleagă praful de tot, să se năruie tot ce s-a construit. Vreţi pace şi armonie? Dragoste şi bunăstare? Reacţionaţi, atunci! Luptaţi şi învingeţi! Sub acest semn victoria vă va fi asigurată! şi cardinalul Tommaso del Riccio ridică spre cer crucifixul aurit. Luptaţi fraţilor! Domnul vă este alături! Nu vă lăsaţi pradă fricii, ci învăluiţi de Sfântul Duh şi ocrotiţi de mâna Domnului, alungaţi demonul! Costi del Covoni trebuie supus celei mai dure sancţiuni. Din cauza lui, fratele Giacomo a avut un sfârşit atât de tragic. Blestemul să pice asupra ta, Costi del Covoni! strigă mânios cardinalul şi, rotindu-se brusc, se îndreptă spre locul său în sală.
Pentru o secundă toată încăperea fu dominată de o linişte absolută. Imediat însă, după ce cardinalul se aşeză, un murmur general se făcu auzit.
Onorabila Curte a Bisericii Catolice, compusă din douăsprezece persoane conduse de Papă, era organul căruia i se adusese spre dezbatere şi anchetare moartea părintelui Giacomo.
După moartea părintelui avusese loc o anchetă oficială care concluzionase că nu există probe care să-l incrimineze pe Covoni. Biserica însă, la insistenţele cardinalului Tommaso del Riccio şi mai ales ca urmare a puterii de care se bucura acest personaj, hotărâse dezbaterea problemei în cadrul Curţii Supreme a Bisericii catolice.
– Onorabil şi preacinstit cardinal, frate Tommaso del Riccio, părerea mea e că prea v-aţi avântat spre nişte comparaţii oarecum nelalocul lor. Nu-mi luaţi în nume de rău aceste vorbe! spuse calm Papa. Costi del Covoni e un om înzestrat de cer cu harul pe care sunt sigur că-l cunoaşteţi cu toţii. Dovezi că ar fi făcut ceea ce-l acuzaţi nu există şi n-am de gând să transform puterea dăruită de Dumnezeu într-un bici al asupririi, al pedepselor nejustificate. Menirea noastră e să aducem pe calea cea dreaptă pe cei ce-au călcat strâmb. Iertarea, fraţii mei, e una din elementele de bază ale…, dar Sfântul Părinte nu mai apucă să termine ce avea de spus pentru că uşa cea mare se deschise şi-i atrase atenţia.
Discret, Cardinalul Penna, omul de încredere al Papei, intră în sală. Primind semn de aprobare se îndreptă spre Sfântul Părinte. Aplecându-se uşor spre urechea acestuia, îi şopti ceva. În sală domnea o linişte totală, fiecare sperând să prindă măcar un crâmpei din cele spuse de Penna, ştiindu-se că acesta n-ar fi intervenit în timpul procesului dacă n-ar fi fost un caz de forţă majoră. Papa asculta cele spuse de cardinal, păstrându-şi aceeaşi expresie a feţei. Nici un muşchi nu-i trăda starea sufletească.
Cardinalul Penna se retrase uşor. Aceeaşi tăcere domnea în încăpere. Sfântul Părinte tuşi o dată şi privi spre cei din sală.
– Vreau să vă aduc la cunoştinţă că, în numele bisericii lui Iisus Hristos şi a valorilor apărate de aceasta, Eu, reprezentant şi conducător al acestei instituţii, Sanctissimus Dominus, am hotărât că numitul Costi del Covoni, acest monstru, căci nu am cum să-l numesc altfel, acest eretic, să fie expulzat din cadrul bisericii noastre. De asemenea, îi vor fi retrase toate decoraţiile şi drepturile acordate de Sfânta Biserică.
În sală se porni un adevărat vacarm. Dintre toţi, numai cardinalul Riccio stătea calm, având pe chip acel zâmbet al învingătorului.
– Linişte! Am hotărât şi nimeni nu va putea să-mi revoce sentinţa! Gărzi! Gărzi, luaţi-l pe acest om!
Doi inşi îl conduseră pe Covoni afară. Aici fu luat în primire de autorităţi.
– Domnul Costi del Covoni?
– Da! răspunse acesta ferm.
– Din acest moment sunteţi arestat.Veţi merge cu noi.
– Pot să ştiu ce acuzaţii mi se aduc?
– Desigur. Crimă cu premeditare.
– Cum? Pe ce dovezi?
– Azi, s-a găsit în camera dumitale, pe lângă alte lucruri sustrase din biblioteca Vaticanului, şi arma crimei. Cuţitul cu care părintele Giacomo a fost înjunghiat.
– Nu, zău? Vă ţineţi de glume cu mine! ripostă iritat Covoni.
– Gărzi, luaţi-l! porunci Ascanio, mai marele acestora.
– Luaţi-l pe dracu, nu pe mine! E o înscenare, nu vedeţi?
– Luaţi-l!
Soldaţii se repeziră spre Covoni şi-l înhăţară cu toată riposta depusă de el.
– Este o înscenare! Este o înscenare! continuă să ţipe Covoni.
Însă nimeni nu-l băgă în seamă şi trăsura arestului se puse în mişcare. Covoni zăcea după gratii, în lanţuri.
Întunericul celulei, mirosul greu de mucegai ce te ustura până în creieri şi zăngănitul uşilor grele ce se închideau şi se deschideau din când în când, îl făcură pe Covoni să aibă impresia că se află într-una din camerele Purgatoriului. De piciorul drept avea prins un lanţ care la rândul său era înfipt bine, undeva, în perete. Fiecare pas al său era însoţit de zgomotul zalelor. Simţea cum creierul stă să-i explodeze. Fiecare zgomot îl făcea să fie şi mai nervos. Dacă în clipa respectivă i s-ar fi dăruit o putere supranaturală, mai mult ca sigur că ar fi făcut întreaga omenire praf şi pulbere. Simţea în acele clipe cum gânduri mii, sute de mii, îi năvălesc simultan în minte, fiind conduse de căpetenia lor: căpetenia „de ce?”. Nu înţelegea de ce se întâmplau toate acestea. De ce Providenţa îl făcea să treacă prin aşa ceva? Unde greşise? Cu ce îl supărase pe Cel de Sus? Durerea lui Covoni mai avea un pic şi se transforma în nebunie. Simţea că între zidurile acestea reci, în spaţiul acesta al putregaiului şi al descompunerii psihice şi fizice, trăsăturile sale de fiinţă umană dispar, personalitatea i se dezintegrează. Era asemenea unei fiare sălbatice închise într-o cuşcă. Lanţul greu şi zgomotos contribuia şi mai mult la starea de spirit negativă a tânărului.
Covoni decăzuse. Pentru el, întreaga lume pe care o făurise, pentru care se luptase atât, toată fusese fărâmiţată în mii de bucăţi asemenea unei oglinzi sparte şi aruncate în toate părţile.
Pilonii ce susţinuseră bolta universului se prăbuşiseră. Acum Covoni zăcea apăsat de durere şi groază. Simţea că viaţa i se va risipi între aceste ziduri reci şi neprimitoare.
– Deţinut, trezirea! strigă un glas grosolan.
Era temnicerul. Covoni urma să fie audiat, după care mai mult ca sigur urma un alt proces, de formă.
– Haide, mişcă! porunci matahala de temnicer după ce-i dădu drumul din lanţuri.
Tot în această zi, pe la orele 22:00, pe o străduţă ascunsă privirilor indiscrete, o trăsură cochetă opri în capătul acesteia. Din întuneric se desprinse uşor o siluetă care se îndreptă spre trăsură. Uşa acesteia se deschise şi respectivul urcă.
– Bună seara, Luminăţia Voastră! spuse cel care urcase.
Respectivul dădu din cap fără a răspunde.
– Sunt mulţumit de tine. Ai făcut o treabă bună. Uite, aici ai plata! şi-i întinse un săculeţ de catifea roşie, scuturându-l uşor pentru a face banii să cânte. Acum, că ţi-ai primit banii, nu mai am să-ţi spun decât că ar fi bine să dispari o vreme; e pentru binele tău, cu alte cuvinte să te dai o vreme la fund, să nu ţi se mai audă numele şi să nu ţi se mai vadă ochii.
– Aşa voi face, cardinale Tommaso…
– Tâmpitule! strigă cardinalul. Ţi-am zis să nu-mi spui niciodată pe nume! Eşti un imbecil!
– Scuze monseniore. A fost o scăpare pe care nu o voi mai avea niciodată.
– Vom vedea! şi cardinalul îi făcu semn să plece.
– Pe curând monseniore, şi nu uitaţi: Fiore Fattuci vă stă la dispoziţie oricând aveţi nevoie de ceva.
Fattuci coborî din trăsură şi se pierdu iar în întunericul din care apăruse mai devreme. Trăsura porni şi ea, dispărând curând după colţul străduţei.
Aşadar, la acea oră târzie, întâlnirea avusese loc între cardinalul Tommaso del Riccio şi Fiore Fattuci, un infractor cu oarecare renume în acest oraş.
Revenind la nefericitul de Covoni, îl găsim în aceeaşi temniţă, complet deznădăjduit şi amărât peste măsură. Viaţa lui fusese zdruncinată de aceste evenimente. Omul, pradă deznădejdii, nu mai vedea nici o scăpare din situaţia în care se afla. În urma audierii nu rezultase nimic bun. Urma ca totul să se lămurească la proces. Aşa că tânărul Covoni nu mai avea altceva de făcut decât să aştepte ziua procesului şi să se roage la Dumnezeu ca totul să iasă bine.

⇒ Citeşte Capitolul IV – Timpul Pierdut