Cap. IV – Timpul pierdut

⇐ Capitolul III – Decaderea

CAPITOLUL IV – TIMPUL PIERDUT
„Să te ierte Dumnezeu, căci eu nu pot.”

Trecuseră de la cele povestite mai sus nouă ani. În tot acest timp, Costi del Covoni zăcuse în lanţurile închisorii, muncind alături de ceilalţi condamnaţi. Pedeapsa pe care o primise, de zece ani, era pe sfârşite.
Tânărul firav şi temător, necunoscător al vieţii, se transformase într-un bărbat în toată puterea cuvântului. Acum cunoştea toate durerile vieţii sau măcar pe cele mai grele. Pe el, viaţa nu mai avea cum să-l răpună; supravieţuise acestui calvar din lumea carcerelor. Lumea de afară nu avea cum să-l extermine, el era un supravieţuitor. Iadul în care zăcuse atâţia ani, îi dăduse un fel de platoşă, îl făcuse imun la orice. Acum era asemenea unei stânci. Era tot ceea ce nu fusese înainte. Acum era un adevărat învingător.
Pe data de 13 februarie 1793, pentru Costi del Covoni răsări din nou soarele. Era liber. Cei zece ani de prizonierat între zidurile reci ale închisorii se scurseseră. Liber, Covoni trase aer în piept ca şi cum timp de zece ani nici n-ar fi respirat, n-ar fi avut parte de o gură de aer. Răcoarea dimineţii o simţi puternic în plămâni. Libertatea îl făcea să se simtă alt om, ca unul care îşi revine după o boală grea şi lungă. Era fericit.
– În sfârşit, liber! spuse el întinzându-şi oasele şi zâmbind.
Cerul întunecat începu să arunce spre pământ o ploaie măruntă şi rece. Înfăşurat în mantia sa, Covoni părea că nici nu bagă în seamă vremea. Se gândea la lucruri la care, poate, că nu se gândise de câţiva ani. Acum trebuia să-şi revină, să-şi reia viaţa de acolo de unde o lăsase cu ceva ani în urmă.
Ploaia se înverşunase. Asemenea unui bici îl plesnea peste faţă. Barba deasă îi era impregnată de apă. În faţă, privirea nu-i răzbătea până la douăzeci de metri. Copacii îi păreau schelete mişcătoare prin perdeaua înceţoşată pe care ploaia o aşternuse peste pământ.
– Săriţi, mă! Au!
Covoni se opri. Cercetă împrejurimile, dar nu văzu nimic. Urechile ciulite aşteptau să surprindă orice zgomot, dar deocamdată nimic; doar ploaia ce lovea necontenit pământul.
– Drace! Nu! Ajutooor!
Văzduhul fu brăzdat de aceste ţipete. Covoni, alertat, grăbi pasul. Altul poate că ar fi alergat, însă el nu era ca ceilalţi; viaţa îl învăţase să fie precaut.
La un moment dat, Covoni se opri. În faţă prindeau contur nişte siluete. Ropotele de ploaie loveau puternic noroiul împrăştiindu-l, amestecându-l, făcându-l să fie asemenea unui aluat proaspăt frământat de nişte mâini nemaipomenit de puternice.
Covoni, cu băgare de seamă, înaintă pe lângă marginea pădurii. Picioarele i se scufundară în nămolul cleios, îngreunându-i mersul.
– Stai, mă, nu trage!
Un pocnet de armă străfulgeră văzduhul, pierzându-se mai apoi în adâncurile pădurii. În faţă se vedeau trei persoane: două în picioare, una culcată în nămol. Imediat după focul de armă, cei doi indivizi, după ce-l loviră pe cel întins pe jos cu picioarele, pentru a se asigura că nu va supravieţui, se urcară pe cai şi-i dădură bice, părăsind locul faptei.
Covoni se afla lângă nefericitul acela întins pe jos, plin de sânge în zona abdomenului. Se aplecă uşor înspre el şi-i privi rana. La prima vedere părea destul de grav. Exact în capul pieptului sângele fierbinte clocotea, ţâşnind, cu tot efortul omului de a-şi acoperi rana. Printre degete, lichidul roşiatic se prelingea uşor, fiind purtat mai departe de apa rece ce pica din cer.
Muribundul privi cu ochi îndureraţi spre Covoni şi-n acelaşi timp ridică mâna dreaptă spre el, cerşind, parcă, de la acesta câteva ceasuri de viaţă.
– Iertare, părinte! spuse individul cu greutate. Mântuieşte-mă, părinte… Arată-mi drumul spre rai! spuse el uşor şi sângele începu să i se prelingă pe la colţul gurii.
Covoni privi spre el neştiind ce să facă. Se vedea clar că moartea nu va întârzia să apară. În durerea sa, necunoscutul, îl confunda pe fostul ocnaş cu un preot.
– Părinte! spuse el cu jumătate de gură.
– Da! răspunse involuntar Covoni.
Nici el nu ştia de ce răspunsese afirmativ. Abia după ce cuvântul fusese pronunţat, intervenise şi raţiunea. De ce se dăduse drept preot? Nu era corect ceea ce făcuse.
„Dar ce este corect pe lumea aceasta?” îşi zise Covoni în gând. ”Bietul om e pe moarte. Să-i spulber oare ultima plăcere, ultimul lucru care îl mai ţine încă în viaţă? Nu! Nu sunt preot, dar acum mă voi comporta ca unul dintre ei. Voi fi ceea ce vede acest om în mine. Nu-l voi lăsa pradă deznădejdii şi întunericului.”
Spunându-şi acestea, Covoni puse mâna pe fruntea omului şi zise:
– Domnul să te binecuvânteze. Lumina să te poarte spre tărâmurile raiului. Amin.
– Părinte, iartă-mi păcatele!
– Te-am iertat, fiule.
Aruncând sânge pe gură, individul spuse:
– Am păcătuit rău de tot, părinte… Eu… eu… am omorât oameni… mai mulţi…
Covoni tresări la această afirmaţie a bărbatului. Simţi cum pielea i se zbârleşte, tot corpul fiind străbătut de un fior rece. Privi spre cel întins pe jos şi nu ştiu ce să mai facă. Acela aştepta mântuirea, iar el, Covoni, n-o avea. Chiar dacă ar fi avut-o, i-ar fi fost greu să-i acorde izbăvirea aceluia, mai ales acum, aşa emoţionat de cele auzite.
– Părinte, ştiu că e greu, dar… şi se întrerupse pentru a tuşi, …dar n-am făcut-o de plăcere. Am fost silit de societate, de viaţă… m-a plătit ca să fac asta….
Covoni, auzind acestea, încruntă sprâncenele pline de apă şi se ridică în picioare. Muribundul tresări şi pe faţă i se văzu întipărită şi mai puternic frica de moarte.
– Iertare! strigă aproape imperceptibil el.
Sângele i se scurgea şi mai puternic din trup, vrând parcă să părăsească acel corp blestemat cât mai repede.
– Părinte, ştiu că e greu, dar izbăveşte-mă. N-am vrut să-l omor pe acel… pe acel călugăr. Dumnezeu mă pedepseşte pentru moartea sfântului părinte… dar crede-mă că regret cu tot sufletul ceea ce i-am făcut părintelui Giacomo… regret… iertare, părinte! strigă cu ultimele sale forţe.
Covoni înlemnise. Numele pe care necunoscutul îl pronunţase, era pentru Covoni un cuvânt magic. Să fie vorba oare de acelaşi om? Destinul avea să-l ajute pe Covoni după ce-l biciuise atâta vreme? Oare?
Toate aceste întrebări se perindau prin mintea lui Covoni, făcându-l să tremure la gândul că s-ar putea să fie vorba de acelaşi om de care viaţa îi fusese legată în aceşti ultimi ani. Revenindu-şi brusc, Covoni se aşeză în genunchi în nămol şi-l apucă de guler pe rănit.
– Spune! Spune-mi încă o dată numele preotului. Spune-mi odată, ce mai aştepţi? dar nu primi decât privirea îngrozită a celuilalt.
Realizând că astfel nu va scoate nimic din gura aceluia, hotărî să se calmeze.
– Vrei să fii iertat? Atunci spune-mi despre preotul acela şi Domnul te va ierta.
Muribundul, la auzul acestor vorbe, îşi reveni. Încercă să vorbească dar cuvintele rostite nu ajunseră la urechile lui Covoni. Disperat, se aplecă şi îşi lipi urechea de buzele celui întins pe jos. Vorbele ieşite din gâtlejul răguşit al muribundului, se făcură auzite de data aceasta.
– Giacomo… părintele Giacomo a pierit de lama cuţitului meu… dar… dar regret… eu l-am înjunghiat… dar banii lui l-au omorât, ai cardinalului… El mi-a ordonat… poruncă… greu de opus… influent om…
Covoni tremura din toate încheieturile. Simţea că mai urmează doar să apară şi numele lui în relatare şi totul avea să fie confirmat sută la sută. Şi această presimţire a lui, nu întârzie să se adeverească.
– Cardinalul… poruncit mie… am înscenat… da, am înscenat unui tânăr fapta…
Aici vorbele începură să i se oprească în gât. Nu mai erau pronunţate corect, erau numai sunete de nedesluşit.
– Cine? Cine? strigă Covoni uitându-se în ochii muribundului. Cine este cardinalul? Cine? Spune-mi odată, ce dracu?
Rănitul mişcă uşor buzele, rostind ceva. Covoni se aplecă spre el.
– Eu… Fattuci… Fiore… iertare… Dumnezeu mă cheamă… iertare…
– Cardinalul! Cine era? Cine era, spune-mi!
– Iertare… cardinalul?!
– Da! Cine era cardinalul? Spune-mi numele.
Fattuci Fiore, după cum recunoscuse că-l cheamă, privi spre Covoni cu ochii pe jumătate închişi, cuprins de un tremur uşor al corpului. Părea pe jumătate înlemnit, ţeapăn. Ochii de abia i se mai mişcau. De câteva zeci de secunde încetase a mai clipi. Privirea speriată, doritoare de iertare, era acum fixă, centrată spre Covoni.
– Cardinalul… diavolul curat… diavo… tom…, şi de aici cuvintele se opriră.
Gâtlejul său nu mai era în stare să mai scoată nici măcar un sunet. Fattuci era înlemnit. Puteai să juri că e mort, dar ochii îl trădau. Probabil că moartea trăgea de sufletul acelui om, dar el se încăpăţâna să mai rămână în trupul acela până ce avea să audă cuvintele: „Eşti iertat.” Dar ele întârziau să apară. Covoni era total transformat. Viaţa chiar că-i jucase cea mai mare festă. Văzând că nu mai are ce să scoată de la Fattuci, se ridică cuprins de o stare pe care nu o mai avusese niciodată, o trăire nouă ce-l învăluise profund. Ridicat, observă că privirea muribundului îl urmăreşte. Simţi disperarea din acei ochi, durerea cu care se strigă, se imploră iertare, focul ce ardea în acei ochi ce aşteptau izbăvirea. Covoni privi fix în ei şi zâmbi.
– Să te ierte Dumnezeu, căci eu nu pot! spuse el şi întoarse spatele, păşind mai departe.
Blestemul parcă fulgerase în acei ochi. Este imposibil de descris ceea ce exprimau ei. Erau practic ochii sufletului care aştepta să ajungă în paradis, odată cu acele vorbe ce-i fuseseră promise şi care, totuşi, nu aveau să-i fie adresate niciodată. Focul avea să-l ardă veşnic pe sufletul acela nefericit.
Vântul începuse să sufle îngrozitor. Picăturile de ploaie erau transformate într-un bici de pietricele. Cu toate acestea, Covoni înainta fără a simţi ce se întâmplă cu natura. Mergea în neştire, năpădit de gândurile sale, de ideile ce se năşteau acum cu miile, asaltându-l ca o vijelie, întorcându-i sufletul pe toate părţile şi frământându-l din greu. Abia după zece ani pierduţi fără nici un motiv real, Covoni aflase ce se întâmplase în trecut. Abia acum măştile începuseră să fie date jos. Dar şi aşa, rămâneau destule lucruri neclare, cărora Costi del Covoni trebuia să le afle taina, să le înţeleagă şi mai ales să le descopere.

⇒ Citeşte Capitolul V – Prietenie