Cap. IX – Fantomele trecutului

⇐ Capitolul VIII – Răsplata

CAPITOLUL IX – FANTOMELE TRECUTULUI
„Vom fi în spatele tău întotdeauna…”

Covoni părăsi clădirea în care se petrecuse îngrozitoarea întâmplare. Străzile, pustii la ora aceasta târzie din noapte, erau învăluite într-o ceaţă groasă, izvorâtă parcă din adâncurile pământului.
Abătut şi cuprins de gânduri negre, Covoni înainta greoi ca şi când o forţă nevăzută îi îngreuna mersul, ţinându-l în mrejele sale.
Un şuierat ascuţit îl făcu să tresară din amorţeala ce pusese stăpânire pe el. Întoarse calm capul dar nimic nu se zări împrejurul său. Dând nepăsător din umeri îşi continuă drumul spre necunoscut. Nu făcu bine câţiva paşi, căci acelaşi sunet ciudat se făcu auzit, de data aceasta şi mai puternic, însoţit de câteva cuvinte nedesluşite. Covoni se opri brusc şi făcu stânga împrejur. Aceeaşi ceaţă de nepătruns se întindea peste tot.
Rămase nemişcat în aşteptare de ceva. Sunetul se făcu auzit din nou, însă de data aceasta îl îngrozi pe Covoni căci avu impresia că-şi aude numele. Cele câteva felinare palide aflate pe stradă se stinseră brusc. O suflare rece îl lovi peste faţă dându-i fiori. Ceaţa părea că se mişcă fiind tulburată de ceva necunoscut. Părea că vremea se schimbă brusc, mai întâi o suflare rece, apoi alta şi mai şi, pentru ca în final un suflu de gheaţă să-l cuprindă brusc. Şi măcar să fi fost doar acest lucru. Faptul că numele lui Covoni era pronunţat de cineva, îl făcea pe acesta să se îngrozească.
Vocea părea a fi din ce în ce mai aproape. Din ceaţa ce părea a se mai rări, o siluetă îşi făcu apariţia alergând. Se opri în faţa lui Covoni.
– Darius?! exclamă acesta cu uimire şi groază.
Cel întrebat nu-i răspunse, însă continuă să-l privească cu ochi reci şi întrebători. Covoni, uimit peste măsură de ceea ce se întâmpla, spuse:
– Eşti teafăr? Dar cum, nu înţeleg! după care aceeaşi tăcere se reinstală.
Din aceeaşi ceaţă din care se ivise Darius, îşi mai făcu apariţia încă un personaj. De data aceasta, Covoni deschise ochii şi mai mult şi fără să vrea întinse capul ca pentru a vedea mai bine.
– Tu, aici?! atât fu în stare să spună Covoni.
Individul îi zâmbi şi se opri lângă Darius. Aceeaşi ochi de gheaţă, sclipitori şi ciudaţi, îi avea şi noul venit. Cei doi păreau a se cunoaşte. Fără a schiţa nici un gest, priveau spre Covoni făcându-l pe acesta să simtă fiori de gheaţă pe şira spinării. Covoni nu reuşea să-şi revină din şocul trăit. Pentru el fusese o adevărată lovitură să-l vadă la faţă pe noul individ. Efectul fusese zdrobitor. Covoni scoase un mârâit, un sunet nedesluşit şi începu să se retragă şovăitor.
– Nu vei scăpa niciodată de noi, Costi del Covoni. Mai bine acum decât mai târziu! spuse Darius, cel pe care Costi îl văzuse cu ochii lui că murise. Ei, ce spui?
Nici un răspuns din partea sa. Aceeaşi tăcere şi groază îl stăpâneau.
– Amice, dă-o dracului de treabă! Nu-i mare lucru să faci ceea ce trebuie şi să scapi şi tu şi noi, ce zici? întrebă celălalt.
– Nu… Nu… Cum? E un vis diavolesc… nu!
– Nu este vis şi nici glumă. Nu vei scăpa în veci de noi. Te vom urma la fiecare pas şi îţi vom face viaţa un coşmar, să ştii!
– Nu! Niciodată!
– Ba da! spuse Darius. Vei spune acele cuvinte. Pentru noi nu mai este cale de întoarcere. Trebuie să scăpăm de această povară, de acest blestem nenorocit!
– Nu! urlă Covoni şi se întoarse luând-o la fugă. Nu vă voi ierta în veci. Şi tu, Darius, şi tu, Fattucci, veţi arde Pentru totdeauna în acest foc al iadului! le strigă el.
– Vei arde şi tu cu noi! se auziră vocile celor doi.
Covoni alerga în neştire. Picioarele i se îndreptau singure spre un loc necunoscut, în speranţa că va reuşi să scape de fantomele trecutului său. În urmă, vuiete îngrozitoare se făceau auzite. Un suflu puternic îl lovea de la spate biciuindu-l. Vorbe demonice, fără sens, se auzeau. Printre ele îşi desluşea propriul nume şi cuvântul iertare. Inima stătea să-i sară din piept. Poate altcineva în locul său, la vederea a două stafii, ar fi leşinat, dar nu şi el care trecuse prin atâtea în viaţă. Nimic nu-l mai putea doborî.
Picioarele îl conduseră în grabă, fără să-şi dea seama, spre Basilica di San Pietro. La intrare în lăcaşul sfânt se opri pentru o clipă pentru a privi în sus şi apoi spre uşile deschise ce-l întâmpinau.
Pătrunse înăuntru unde un miros profund de tămâie şi lumânări parfumate îl făcu pentru o clipă să ameţească. De mult nu mai fusese într-un astfel de loc şi părea puţin stingher, puţin neîndemânatic, de parcă n-ar fi ştiut ce să facă. Pe la mijloc se opri şi privi spre altar simţind un fior prin trup. Se aşeză pe o bancă şi îşi strânse mâinile, lăsând capul în jos ca pentru rugăciune. Abia acum realiză cât de obosit era, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Era sătul de lume şi de viaţă. Abia acum trăia pentru prima dată această senzaţie ciudată. Lumea îl obosea, îl scârbea, simţea că nu-şi mai are locul pe pământ.
– Doamne, ia-mă la tine. Am obosit! răsună vocea sa defragmentată în biserică.
Covoni, cu ochii închişi, umil şi obosit, aştepta parcă răspuns la cerinţa sa. Dumnezeu era pentru el acum singura salvare. Cu toate că atâţia ani el îl uitase pe Cel de Sus, spera acum că mărinimia Celui Sfânt va fi fără margini şi îi va da şi lui, în sfârşit, pacea multaşteptată, îl va binecuvânta pentru prima oară.
Afară vuiete demonice cutremurau pământul. Părea că tot iadul se dezlănţuia dintr-o dată. Uşile Basilicii di San Pietro se zguduiau îngrozitor fiind lovite cu violenţă de forţa zdrobitoare a celor veniţi să-şi găsească odihna veşnică. Cele două spirite nu mai puteau înainta. Lăcaşul sfânt era pentru ele o piedică de netrecut. După o zarvă uriaşă, totul se domoli.
– Nu se va sfârşi aici! Vom fi în spatele tău întotdeauna! se auziră glasurile contopite ale celor doi. Îţi vom face viaţa mai rea decât iadul! Vei ajunge să implori tu, ceea ce ne dorim noi acum. Vei trăi sub cel mai greu blestem rostit chiar de tine!
Un tunet devastator se făcu auzit pentru ca apoi liniştea nopţii să nu mai fie tulburată de nimic. Covoni, răvăşit, înspăimântat până-n care-i văzuse dându-şi ultima suflare. Acest fenomen ieşit din tiparele normalităţii, îl bulversase. Trăia ceva ce poate nimeni nu mai trăise. Fantomele trecutului său îl bântuiau cerându-i îndurarea, mila, iertarea pe care el nu le-o arătase în ultimele lor clipe de viaţă.
Covoni părea că înţelege tot şi că nu vrea să facă nimic pentru a schimba situaţia. Clădirea sfântă a Domnului îi conferea siguranţă şi încredere. Era de neînduplecat în hotărea sa.
– Vor arde ei, nu eu! spuse el pe un ton nepăsător.
Covoni rămase într-o aşteptare mută. Curând pacea sufletească şi liniştea îl cuprinseră. Se simţea în siguranţă aici. Uitase cât de bine e în casa Domnului. După o perioadă de veghe, oboseala îşi spuse cuvântul. La un moment dat, alunecând uşor, se întinse pe bancă şi somnul îl cuprinse, fiind vegheat îndeaproape de îngerii pictaţi pe pereţi. După ultima perioadă în care avusese parte doar de zbucium, nelinişte şi coşmaruri, Costi del Covoni avea în sfârşit un somn lin, aşa cum poate că nu avusese niciodată în viaţa lui. Puritatea acelui loc îi pătrundea în suflet şi în trup, făcându-l să fie asemenea unui prunc proaspăt botezat şi curăţat de rele. Somnul vegheat de îngeri era binefăcător şi plin de pace.
– Doamne, m-ai blestemat! Doamne! urlă o voce rupând tăcerea din biserică.
Covoni tresări neştiind ce se întâmpla.
– Doamne, mi-ai blestemat viaţa, m-ai nenorocit pe mine, cel care te-a slujit toată viaţa! De ce tocmai acum? Spune-mi! Spune-mi odată! şi individul întinse mâinile în sus într-un gest de revoltă, de violentare a cerurilor.
Covoni îl vedea din spate pe cel care se certa cu cerul, cu creatorul văzutelor şi nevăzutelor. Acel individ acoperit de o pelerină, cuprins de o furie de nestăvilit şi părând a fi, după cele spuse, un nefericit al sorţii, i se părea lui Costi în acele clipe de buimăceală a fi chiar diavolul. Pelerina i se mişca antrenată de curenţi de aer, părul lung îi lovea umerii cu furie asemenea valurilor ce se sparg pe ţărm, iar gesturile furioase, provocatoare, întregeau această imagine demonică. Costi se frecă la ochi pentru a-şi reveni după somnul dulce de dinainte.
– Blestemul te va lovi şi pe tine. Aşa cum Tu m-ai lovit cu furia Ta pentru o faptă de care nu-s vinovat eu… aşa te va lovi şi pe Tine blestemul meu, al omului care te-a slujit cu credinţă!
Mânios, individul înaintă spre altar şi spuse cu ură:
– Măcar răspunde-mi, nenorocitule! şi mânios apucă o cruce aurită, o ridică şi o trânti cu furie de pământ. Praful şi pulberea să se aleagă de tine! Răspunde-mi! Răspunde-mi măcar acum!
Covoni, uimit de cele întâmplate, se ridică şi se îndreptă hotărât spre altar cu intenţia de-al împiedica pe individ să producă pagube şi mai mari. Pe la jumătatea drumului, Covoni îşi pierdu această hotărâre pentru ca totul să capete alte forme şi dimensiuni. Individul, întors de data aceasta spre el, încetă a mai fi un necunoscut. Covoni îl avea în faţă chiar pe duşmanul său, pe omul pe care îl ura cel mai mult pe acest pământ: cardinalul Tommaso del Riccio.
– Ha, ha, ha! izbucni râsul sălbatic al cardinalului. Soarta! Vezi de ce este în stare? spuse el râzând flegmatic. Nici nu mă gândeam că voi încheia totul aici: şi cu Dumnezeu şi cu tine. Extraordinar! şi îşi aruncă pelerina de pe umeri.
Covoni privea spre acela responsabil de tot ceea ce i se întâmplase lui în viaţă, de necazurile ce-l loviseră necruţătoar şi îşi potolea cu greutate dorinţa de a sări asupra lui şi de a-l termina într-o clipă.
– Băiete, spuse cardinalul râzând larg, tu nu trebuia să te mai naşti pe această lume, da’ dracu a vrut să fie aşa, să ştii de la mine! Dumnezeu nu s-a obosit nici să-ţi acorde o privire după cum ai văzut. Eşti un nimic băiete, eşti lipsit de orice valoare, eşti total inexistent! La dracu cu tine! Tu şi Cel de Sus mi-aţi nenorocit viaţa, m-aţi distrus! Dar nu veţi reuşi să mă reduceţi la tăcere, nenorociţilor. Vă voi reduce eu pe voi! şi pe faţă i se întipări o expresie malefică.
La câteva secunde după replica lui Riccio, cei doi săriră unul spre altul asemenea unor animale. Trântindu-se pe jos, rostogolindu-se şi aruncându-şi unul altuia pumni, Covoni şi Riccio urlau, mârâiau, încercau să se sfâşie unul pe altul. În încleştarea lor, orice aspect uman dispăruse. Erau acum două sălbăticiuni care luptau pentru propria lor viaţă.
După câteva grămezi de pumni şi picioare, trânte şi înjurături, cei doi se despărţiră gâfâind pentru câteva secunde, spre a-şi mai trage niţel sufletul.
Cardinalul, cu părul vâlvoi, cu faţa zgâriată şi plină de sânge, părea un călău al vremurilor trecute, un luptător fără credinţă şi fară suflet. La rândul său, Covoni exprima prin el tot ceea ce poate fi mai vulgar şi mai plin de dorinţa de a ucide.
Riccio, întorcând pentru o clipă privirea, zări lângă el un sfeşnic cam de un metru jumătate, cu trei braţe viguroase în care erau instalate lumânări parfumate. Fără a sta pe gânduri, se repezi spre el şi-l înşfăcă după care, zeflemitor, surâse spre Covoni. Acesta văzând că inamicul său era avantajat, pentru început căută rapid ceva care ar fi putut să-i fie de ajutor. Dar cum în faţă îl avea pe cardinal, drumul spre un astfel de sfeşnic fiindu-i blocat, se întoarse spre masa din spatele său, situată la una dintre ferestre. Pe ea nu zări decât câteva pahare şi farfurioare folosite la ceremonii. În capătul mesei îi sări în ochi un crucifix cam de un cot înălţime pe care îl apucă şi cu toate că era în inferioritate, Covoni se simţi un pic mai norocos în ceea ce avea să se întâmple.
Un urlet sălbatic anunţă atacul duşmanului său care, în viteză, se repezi cu sfeşnicul ridicat deasupra capului gata să-l lovească mortal pe cel din faţa sa. Cu o lovitură puternică, Riccio speră să-l sfarme pe combatantul său, însă acesta îi opri atacul şi implicit înaintarea sfeşnicului care acum ţinea loc de lance în mâinile cardinalului, opunându-i cu ambele mâini crucifixul de bronz. Cu toate acestea, Covoni simţi că nu va mai fi în stare să oprească şi o a doua lovitură, mâinile tremurându-i amorţite în urma impactului.
– Fiu de căţea, voi termina cu tine acum! urlă cardinalul cu spume la gură. Viermii trebuie să se întoarcă de unde au venit! şi o nouă lovitură, de data aceasta dintr-o laterală, îl plesni pe Covoni.
Cu toată rezistenţa opusă nu mai fu în stare să oprească atacul şi bara metalică îl lovi cu forţă dintr-o parte, strivindu-i coastele. Un urlet izbucni din pieptul lui Covoni. Durerea coastelor rupte era uriaşă, insuportabilă, precum şi râsul dement al cardinalului. O nouă lovitură îl doborî, zvârcolindu-se pe jos. Cu ochii ieşiţi din orbite, cardinalul se pregăti să dea o nouă lovitură, de data aceasta decisivă. Lovi cu putere dar sfeşnicul nu atinse decât podeaua. Covoni, cu ultimele forţe, se ferise. Trupul fierbinte, cuprins de o durere grea, era în acele clipe susţinut de ultimele forţe ale sale sau mai bine zis de acea putere pe care omul descoperă că o mai are doar în clipele extreme ale vieţii sale. Cu ochii acoperiţi de o pânză de păianjen, Covoni de abia respira, simţind la fiecare gură de aer trasă cum un pumnal îi sfâşie pieptul.
Tâmplele îi zvâcneau puternic învăluite de fierbinţeală. Sfeşnicul periculos, aflat în mâinile cardinalului, îi vâjâi pe deasupra capului. Involuntar, condus parcă de cineva, se feri lăsându-se în jos. Abia după această fază realiză şi el ce se întâmplase.
– Pe toţi dracii! înjură cardinalul şi se pregăti de un nou atac. Abia ţinându-se pe picioare, răsuflând cu greutate, Covoni privi spre Riccio cu o ură nebună. Acela lovi din nou. De data aceasta, Covoni nu se mai feri şi primi lovitura în plin, încercând s-o oprească cu propriile mâini. Oasele mâinii drepte pocniră fiind zdrobite. Cardinalul râdea cuprins de isterie. Covoni, cu toate că avea oasele de la mâna dreaptă rupte, nu scoase un sunet. Părea că ar fi imun de data aceasta la durere. Ţinând încă în mâini sfeşnicul cardinalului, cu toate că fusese schilodit, trase cu putere de el şi-l smulse din ghearele aceluia. Riccio continua să râdă, având o expresie de om cuprins de mrejele încâlcite ale nebuniei. Răcnind din străfundurile fiinţei sale, Costi îl trânti la pământ pe omul aflat în faţa sa. Luat atât de repede, cardinalul nici nu realiză ce i se întâmplase. Doborât, începu să se zvârcolească, însă Covoni nu-i lăsă nici o clipă pentru a scăpa de acolo.
Cu mâna stângă, neafectată de lovitura ce o suferise mai înainte, începu să trântească la pumni în faţa celui de sub el până când obosi, realizând atunci că Riccio nu mai dă nici un semn de împotrivire. Plin de sânge, desfigurat, cardinalul privea în sus clipind din când în când. La un moment dat, privirile celor doi se întâlniră şi ura dintre ei renăscu şi mai puternic.
Riccio, dându-şi pentru o clipă ochii peste cap, găsind în el un ultim grăunte de forţă, ridică mâinile şi-l apucă pe Covoni de gât pentru a-l sugruma. Acesta încercă să se elibereze dar în zadar. Mâinile adversarului păreau pietrificate, imposibil de desprins. Mâinile sale erau destul de lovite, dreapta chiar inutilă acum.
Covoni simţi degetele înfigându-se în carne. Îl strângeau lacome, dornice de a termina cu el odată. În câteva secunde efectul scontat de cardinal începu să-şi facă simţită prezenţa. Covoni simţi cum aerul se împuţinează. Sângele, inima, toate îi cereau disperate şi mai mult oxigen, dar el nu avea cum să-l ofere pentru că acel balaur se înfipsese în gâtul său. Lipsa aerului îl făcu să ameţească şi mai mult. Trupul părea că începe să-i tremure. Avea nevoie disperată de aer. Aer! Fiecare celulă a corpului striga după aer! În câteva clipe dacă nu făcea nimic avea să se prăbuşească lipsit de suflu. Deja ochii i se împăinjeniseră şi mai mult, roşii, acoperiţi de vase de sânge aproape de limita la care ar fi trebuit să se spargă. Probabil că nici nu avea să mai dureze mult până ce avea să se întâmple acest lucru. Pieptul îl ardea, tresăltând îndurerat.
Aer!!!
Panicat, Covoni se gândi că nu vrea să moară astfel. Trebuia să facă ceva. Să gândească iute sau încă alte câteva clipe pierdute şi se va stinge din viaţă. Gândește!
Ochii i se duseră într-o parte parcă sfâşiaţi de un fier încins. Zări în laterala sa, ca prin fum, crucea de metal pe care o folosise mai înainte. Întinse mâna dar nu fu sigur că va putea să o mai ridice. Corpul îi era atât de greu. Somnul morţii îl gâdila şoptindu-i să renunţe. Întreg organismul simţea că e mult prea greu de înfăptuit acel efort fizic. Trupul renunţă. Îşi semnă condamnarea la moarte.
Adio. Ochii i se închiseră şi o cortină neagră se aşternu peste ei. Cât de bine era cu ei închişi. Era odihna multaşteptată…
Sufletul însă nu renunţase odată cu trupul. Covoni simţi metalul rece în mâini. Chiar dacă avea ochii închişi şi nu-l mai vedea pe cardinal, ştiu ce trebuie să facă. Crucifixul coborî cu poftă şi îl binecuvântă pentru ultima oară pe Tommaso del Riccio. Se înfipse cu poftă în craniul acestuia desfigurându-l. Sângele ţâşni vioi şi Covoni îl simţi cald pe faţă. Mâinile se desprinseră uşor de pe gât, slăbind strânsoarea. Aerul năvăli pe gâtul lui Costi, revigorându-i trupul. Tuşi puternic până când se obişnui din nou cu aerul. Scăpase. Reuşise să se salveze.
Când în sfârşit deschise ochii revenindu-şi, Covoni observă acea scenă hidoasă din faţa sa. Cardinalul murise desfigurat de o cruce, primind în sfârşit răspuns de la Cel invocat de el. Ochii sfărâmaţi de metalul rece păreau deschişi, păreau nişte gropi negre ce se deschideau spre cer. Curând sângele le astupă.
Sângele vărsat eliberase lumea de încă un diavol.
Clipa aceasta era pentru Covoni tot ceea ce trăise el mai profund. Nimic în viaţa lui nu se comparase cu ceea ce se petrecuse acum. Momentul acesta avea să fie stigma ce-l va urmări pretutindeni. Clipele acestea îi dăruiseră deopotrivă durere şi bucurie, groază şi exaltare.

⇒ Citeşte Capitolul X – Parfum de femeie