Cap. V – Prietenie

⇐ Capitolul IV – Timpul Pierdut

CAPITOLUL V – PRIETENIE
„Era… drogul de care nu mai putea scăpa…”

Covoni se instalase la un han aflat într-o zonă mai retrasă a Romei, nedorind să atragă de la început atenţia asupra revenirii sale. Deşi căutase să ascundă acest lucru, exista totuşi o persoană care ştia de întoarcerea lui.
După câteva zile de acomodare cu noul stil de viaţă, Covoni făcu primul pas pe drumul ce avea să-l reintegreze în societate. Merse la bancherul său şi din contul destul de bogat ce-l avea deschis încă de dinainte de a fi închis pentru fapta sa, scoase o sumă considerabilă. Curând, fostul ocnaş ponosit şi ca vai de el, se transformă într-un adevărat gentleman. Urmară câteva săptămâni în care Covoni regăsi pe unii dintre vechii săi prieteni, iar pe alţii, cu toate că înainte îi numise prieteni, îi pierdu prin simplu fapt că el fusese ocnaş. Această răceală a fostelor sale cunoştinţe, căci prieteni nu pot fi numiţi, îl făcu pe Covoni să realizeze, încă o dată în viaţă, cât de răi sunt anumiti oameni.
Bucuria sa imensă fu prilejuită de întâlnirea cu Darius, cel mai bun amic al său din tinereţe. Bucuria revederii se lăsă asupra celor doi cu un şuvoi de lacrimi şi strângeri de mâini. Nu se mai întâlnise cu Darius de mai bine de cincisprezece ani. Viaţa îi despărţise, nemaiştiind nimic unul de altul, aruncându-i în colţuri diferite ale lumii. Cei doi prieteni, sau mai bine zis fraţi, căci poate nici fraţii nu ţineau unul la altul aşa ca aceşti doi oameni, îşi povestiră cu nerăbdare cele prin care trecuseră.
Covoni află, spre marea lui uimire, că prietenul său ajunsese prin Africa, Asia, avusese chiar şi o încercare nereuşită spre Polul Nord; ce să mai, cutreierase toate mările şi oceanele, trecuse prin întâmplări extraordinare şi palpitante. Devenise aşadar, căpitan de navă după cum visase întreaga copilărie. Pornise de jos, dar acum era sus, era acolo unde îşi dorise să fie întotdeauna.
– Şi tu, bunul meu prieten, unde-ai fost în toţi aceşti ani? întrebă Darius. Ce-ai făcut şi cum ţi-a mers? La prima vedere, totul pare în regulă. Mai mult ca sigur că eşti profesor universitar şi ai ceva titluri nobiliare, nu? Aşa îţi era dat, la fel cum mie mi-a fost dat să colind mările, şi tot la fel cum destinul ne-a făcut să ne întâlnim la Roma, exact în prima mea săptămână de când sunt aici. Simţeam nevoia de uscat, de pământ, de ceva clasic şi reprezentativ, sfânt aş spune chiar, după ce-am trăit doi ani şi şapte luni numai pe mare, în căutare de necunoscut. Da, acum am pus piciorul pe pământ pentru a rămâne ceva vreme aici. Îţi dai seama? Soarta ne-a despărţit atâta pentru ca tot ea să ne aducă faţă în faţă, să ne vedem după atât amar de vreme. Dar ia spune, ce-ai făcut în vremea asta, te-ai stabilit cumva aici? Jur că nu mai ştiu nimic de tine de când ne-am despărţit atunci, demult, la Paris: eu plecam spre Lumea Nouă, tu doreai să faci o scurtă vizită prin Grecia. Da, mi-aduc aminte, da. Ei, ce zici?
Covoni privi spre Darius cu ochii umezi, abţinându-şi cu greu lacrimile durerii şi, în cele din urmă, spuse cu emoţie:
– N-am ajuns nici profesor universitar şi nici nobil, dar era cât pe-aci. În schimb, am ajuns ocnaş. Am fost ocnaş timp de zece ani! şi aici vorbele i se pierdură.
Darius privi spre el. Preţ de câteva secunde nici unul nu spuse nimic. Cel care rupse tăcerea fu Darius care, râzând, spuse:
– Eşti pus pe glume, prietene. Hai că asta e cea mai tare festă a ta. M-ai dat gata cu ea.
Însă, în ciuda acestor afirmaţii ale lui Darius, care aveau menirea să aducă zâmbetul pe feţele celor doi, Covoni nu schiţă nici un gest de bucurie, ba dimpotrivă, ochii i se umeziră şi mai rău. Darius, văzându-şi prietenul aşa de marcat de aceste clipe, se opri din râs.
– Tu chiar vorbeşti serios?
– Da! spuse el sec.
– Drace! Dar cum? Ce?… Ai fost închis zece ani?
– Da. Zece ani am petrecut între şobolani, criminali şi alţi nenorociţi. Zece ani, trupul acesta a dormit pe pământ, pe o mână de paie roase de şobolani. Am fost în iad, amice, dar am scăpat, am plecat în sfârşit de acolo şi, mare minune, am plecat în viaţă.
– Şi cum naiba ai ajuns acolo? Pentru ce?
– Pentru crimă.
– Tu!? Tu ai fost închis pentru crimă? Care a fost nenorocitul care te-a acuzat de crimă? Drace, de ce n-am fost eu aici, căci atunci, cu adevărat ar fi avut pe cine să acuze de crimă. I-aş fi linşat pe toţi acuzatorii tăi, să ştii!
– M-au acuzat, pentru o crimă comisă de altul. Şi ca o altă palmă a sorţii, criminalul a murit acum câteva săptămâni în faţa mea, cerându-şi iertarea pentru această faptă. Înţelegi tu? Îţi dai seama că după zece ani în care am fost chinuit în ultimul hal, timp în care îmi pierdusem orice speranţă de a mă reabilita, de a afla ceea ce s-a întâmplat de fapt, am trăit şi această clipă de a-l afla pe cel care ar fi trebuit să stea în locul meu în celulă? Şi ca totul să fie şi mai complicat, l-am întâlnit pe acela în ultimele sale clipe de viaţă. Şi-a dat suflarea sub ochii mei, cu sufletul ars de dorinţa de a fi iertat. Iertarea… cine eram eu să-l iert? Mai degrabă l-aş fi blestemat dar şi aşa, era blestemat de Cel de Sus. Dorea iertarea mea, dar eu nu aveam cum să i-o dau, ci numai Dumnezeu. După cum a murit şi după expresia ochilor săi, cred că nici în ceruri n-a obţinut iertarea păcatelor atât de insistent cerută de el.
– Nici acum nu-mi vine să cred ceea ce-mi povesteşti. Mi se parte o glumă, un vis, ceva ireal! spuse Darius.
– Ei bine, crede! Ai în faţă mărturia celor spuse. Şi ca încă o dovadă în plus, îţi voi arăta acest semn.
Covoni îşi deschise cămaşa şi îşi dezgoli umărul drept care scoase la iveală un tatuaj imprimat cu fierul înroşit.
– Foştii ocnaşi au aşa ceva. Suntem însemnaţi la fel ca vitele. Suntem stigmatizaţi pe viaţă. Nu avem cum să scăpăm de trecutul nostru niciodată. Acest semn ne va aminti întotdeauna de fierul încins, de mirosul de piele arsă şi de camera împuţită în care am zăcut atâta vreme. El este cel care ne va aminti întotdeauna ce şi unde am fost. Semnul acesta a devenit sfânt pentru mine şi totodată blestemat. El poartă toată ura şi dorinţa mea de răzbunare, poartă tot chinul şi durerea. Dacă nu l-aş avea aici, toate aceste gânduri de răzbunare s-ar nărui asemenea unui castel de nisip împrăştiat de valul mării, s-ar risipi la fel ca un vis! şi Covoni îşi trase cămaşa pe el.
– Drace! spuse Darius.
Această scurtă conversaţie fu doar începutul. Darius, curios din fire, continuă cu întrebările şi exclamaţiile lui până ce tot ce se întâmplase în aceşti zece ani îi fu povestit. La fiecare întâmplare povestită, el trăia parcă alături de prietenul său acele fapte, le simţea în suflet cu durere. Curând, tot ce era de povestit, se povestise. Acum era rândul lui Darius, însă în faţa celor spuse de amicul său, simţi că tot ceea ce trăise el era nesemnificativ şi totodată era prea emoţionat şi îndurerat ca să mai zică ceva.Totul fusese prea puternic chiar şi pentru el.
Noaptea ce urma să vină era una din acele nopţi albe, petrecută într-o cârciumă amărâtă, de dragul vremurilor demult apuse, cu o sticlă de băutură în faţă şi cu poveşti din viaţa celor doi. Cei doi prieteni aveau să-şi înece amarul în băutură şi să se înveselească cu întâmplările prin care trecuseră împreună, cândva, în urmă cu mulţi ani.
Peste câteva seri, câţiva prieteni de-ai lui Darius aveau organizată o mică petrecere. Bineînţeles că nici nu se puse vorba, cu toate împotrivirile lui Covoni, ca acesta să nu meargă. Darius fusese categoric: ”Vii de bunăvoie sau te luăm pe sus!”.
Covoni, în centrul acestor oameni care păreau a nu ţine cont de nici un principiu, de nici o regulă a moralei, îşi dădu seama că trebuie să se acomodeze acestei atmosfere. Însă nu reuşi acest lucru. Văzând că nu reuşeşte, hotărî ca pentru a nu se face de râs, să încerce cel puţin să dea impresia că îi place petrecerea, că totul este în regulă. Deşi în interiorul lui simţea că nu-şi are locul aici, la exterior arăta trăiri false pentru a nu se simţi şi mai stingherit decât era şi pentru a nu-i deranja nici pe prietenii lui care organizaseră petrecerea. În scurt timp, lângă el, veni Darius care-i spuse:
– Hai cu mine şi nu mai sta jos. Vino, căci am pentru tine femeia serii, care te ve ferici peste măsură!
Darius mai mult îl târî pe Covoni spre un colţ al camerei unde părea că nu este aceeaşi atmosferă încinsă ca în restul încăperii.
– Ţi-o prezint pe Ilyn.
O blondă încântătoare, despre care avea să afle mai târziu că era de două ori mai în vârstă decât îi arăta tenul, îi întinse prea puţin graţios mâna, într-un mod vulgar, am putea spune.
– Ea este Jeny! spuse Darius prezentându-i pe altcineva.
De data aceasta, o roşcată cu ochii mari şi luminoşi, cu un surâs fermecător de feminin, îl întâmpină pe Covoni într-un mod gingaş.Jeny, într-adevăr, era o femeie frumoasă, care-l surprinse plăcut, poate prin vorbele ei şi prin gesturile feminine, calde, lipsite de vulgarism.
Semnificaţia vorbelor lui Darius părea a se pierde în drum spre Covoni. Acestuia îi mai fură prezentate câteva tinere, însă mintea lui parcă lucra la dezlegarea unui mister, într-atât părea de pierdută în acele clipe.
Darius se pierdu în mulţime şi Covoni îşi întoarse privirile spre colţul în care acea tânără femeie râdea alături de prietenele ei. Parcă vrăjit, avu impresia că în inima lui încolţeşte ceva pentru femeia aceea. În orice gest al ei nu vedea decât gingăşia pe care el visase să o întâlnească la o femeie. I se părea că Jeny e întruchiparea feminităţii şi a graţiei.
De abia peste o oră, Covoni avu curajul să se apropie de cercul acela restrâns în care se afla Jeny şi să o invite pe aceasta la un dans. Când trupurile li se uniră, mişcându-se încet pe ritmul muzicii, se simţi fericit şi totodată emoţionat. Poate frumuseţea şi gingăşia femeii fuseseră şi mai mult amplificate de dorinţa tânărului de a o găsi pe acea femeie visată de el.
Inima începu să-i bată cu putere. Simţea că respiră din ce în ce mai greu. O privi pe Jeny şi simţi dorinţa de a o săruta. Buzele li se uniră pătimaş. Căldura îi cuprinse. Simţi cum fiecare celulă e zguduită de plăcere.
Covoni şi Jeny făcuseră primul pas. Apoi în dezlănţuirea petrecerii urmară tot felul de atingeri care mai de care mai excitante. Vulgaritatea părea a ieşi la iveală, însă femeia ştia să se oprească la marginea prăpastiei, ştia să menţină în aparenţă o limită.
Această tânără îl captivase pe Covoni ca nici una până acum. Mai avusese femei înainte de a fi condamnat dar nici una nu-l stârnise ca aceasta. Şi nu că ar fi fost vorba de impulsuri animalice, ci simţea că această femeie are ceva special, ceva ce-i conferă linişte sufletească, pace şi armonie. În braţele ei simţea că nu mai are nici o durere, nici o grijă. Totul se stingea împrejur, nu existau decât ei doi în strângerea aceea pătimaşă, nu existau decât inimile lor unite, bătând în acelaşi ritm. Femeia era cu adevărat specială, era aşa cum Costi nu mai întâlnise alta vreodată. Pentru prima dată sufletul i se aprinsese atât de puternic şi de rapid. Jeny devenise pentru el un ideal. Ea era reprezentanta a tot ceea ce era frumos, feminin şi dulce. Era pentru el drogul de care nu mai putea scăpa. Cu adevărat vorbise Darius când îi spusese că o să-i prezinte femeia care-l va face fericit. Acum, în preajma ei, Covoni uitase de toate celelalte. Nu exista altceva în afară de el şi ea.
– Jeny! spuse el la un moment dat.
– Da! răspunse ea cu oarecare timiditate.
– Vrei să mergem afară? Simt că mă sufoc aici.
Tânăra încuviinţă gingaş şi cei doi părăsiră vacarmul ce domnea împrejurul lor. Ieşind pe terasă, cei doi fură întâmpinaţi de o ploaie măruntă, caldă. Nici măcar nu-i dădură importanţă. Îmbrăţişarea şi sărutul îi făcură să uite de tot.
– Plecăm? întrebă Covoni emoţionat.
Jeny clipi uşor nemaifăcând nici un gest evident de data aceasta, însă în ochii ei ardea dorinţa pătimaşă a iubirii. Covoni pricepu din privire şi din mişcarea buzelor că tânăra nu avea nimic împotrivă.
Alergând pe vârfurile picioarelor asemenea unor balerini, ţinându-se de mână, cei doi coborâră în fugă scările clădirii şi se urcară într-o trăsură.
– Vermont, numărul 34! strigă Covoni înspre birjar.
Trăsura porni cu iuţeală spre strada indicată, la numărul 34, unde Covoni îşi închiriase de curând o mică vilă, considerând astfel că era timpul să se aşeze ca tot omul la casa lui, să reintre în normalitate. Şi iată că, într-adevăr, viaţa i se schimba pe zi ce trecea şi deocamdată numai în bine.

⇒ Citeşte Capitolul VI – Suflet Trădat