Cap. VI – Suflet trădat

⇐ Capitolul V – Prietenie

CAPITOLUL VI – SUFLET TRĂDAT
„Bucuria ta este şi bucuria mea, tristeţea ta este şi tristeţea mea…”

Darius îi strânse mâna cu bucurie.
– Prietene, mă bucur c-am reuşit să te mai prind şi eu liber! spuse în glumă Darius. Sper că totul merge nemaipomenit.
– Da. E pentru prima dată când simt că trăiesc şi pentru asta trebuie să-ţi mulţumesc, bunul meu prieten! zise Covoni cu recunoştinţă. Ai avut dreptate cu Jeny. Este femeia vieţii mele.
Darius încuviinţă zâmbind.
– Nu credeam că voi trăi aşa ceva! continuă Covoni. Nu ştiu dacă mă crezi, dar totul este schimbat acum. Am uitat de trecutul meu, de ura ce mocnea în Mine, arzându-mi sufletul mai rău ca un foc… le-am uitat! Femeia asta a adus primăvara în sufletul meu, mi-a dăruit iubire… m-a făcut fericit. Mă simt asemenea unui prunc botezat şi căruia Dumnezeu îi zâmbeşte şi-l mângâie pe faţă cu lumina divină a zorilor. Acum ştiu ce înseamnă să fii fericit, să te bucuri de viaţă.
– Prietene, să ştii că sunt alături de tine şi te susţin. Bucuria ta este şi bucuria mea, tristeţea ta este şi tristeţea mea, doar suntem fraţi, nu?
– Exact, pentru totdeauna fraţi! şi paharele cu vin roşu fură ridicate în aer de cei doi, sărbătorindu-se astfel acest moment. Ştii ce intenţionez?
– Ce? întrebă curios Darius.
– Vreau să plec la Paris şi să-mi încep o nouă viaţă care să nu mai aibă de-a face cu trecutul meu. Şi după cum merg lucrurile, cred că voi pleca împreună cu Jeny. Ştiu că pare un pas prea rapid, dar am învăţat că nici o secundă nu trebuie irosită; timpul este mult prea preţios pentru a tărăgăna lucrurile. Dragostea dintre mine şi Jeny este ceva special. Presimt că vom fi fericiţi pentru totdeauna. Vreau s-o cer în căsătorie!
Această ultimă propoziţie îl lovi frontal pe Darius. Nici prin gând nu-i trecuse aşa ceva: Jeny şi Costi? O umbră îi întunecă pentru o secundă chipul, pentru ca în clipa următoare să ridice paharul în cinstea lui Costi, zâmbind.
– Bravo, frate! spuse el. Beau în cinstea ta, urându-ţi mult noroc şi fericire. Fie ca planurile tale să se îndeplinească. Noroc! şi Darius dădu pe gât tot paharul de vin ca pentru a-şi stinge o sete arzătoare, de neînfrânt fără această licoare ce avea darul de a mângâia sufletul oamenilor.
Într-o cameră obscură, aflată undeva pe la periferia Romei, un bărbat şi o femeie aşteptau nemişcaţi pe cineva, pătrunşi de gânduri adânci. Aşezaţi pe câte un scaun, cu feţele posomorâte, străbătute de umbrele incertitudinii, păreau a fi îngheţaţi şi nici un gest nu le brăzda feţele. Aproape de orele 23:00, uşa scârţâi deschizându-se uşor. Cei doi tresăriră.
– A, deja aţi ajuns! spuse noul venit înaintând spre ei.
Cei doi încuviinţară discret, negăsind în ei forţa de a vorbi. Noul venit, un bărbat impunător, îmbrăcat în negru, asortându-se astfel cu barba, părul şi ochii, cu privirea de vultur flămând la care se mai adăuga şi râsul şiret, văzând că emoţia îşi spusese cuvântul asupra celor doi, continuă discuţia:
– Aţi făcut treabă bună, dragii mei. Şi eu apreciez asta, să fiţi siguri. Totul a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam. Aveţi aici tot ce v-am promis! şi individul aruncă pe masă doi săculeţi din care zornăiră puternic banii. Şi vor urma şi alţii, mult mai mulţi, dacă veţi respecta planul ce-l veţi primi.
Bărbatul şi femeia priviră cu ochi sclipitori spre cei doi săculeţi cu bani. Poate că s-ar fi repezit spre ei imediat, dar respectul sau mai bine zis teama faţă de acel individ, îi făcu să se abţină. Avea ceva ce nu întâlneai la oricine, ceva impunător şi înspăimântător în privire şi în gesturi.
Individul, în permanenţă având chipul brăzdat de un zâmbet malefic, privea cu o evidentă poftă înspre femeie. Observând acest lucru, tânăra se retrase un pas. Însoţitorul ei hotărî că ar fi cazul să ia cuvântul.
– Domnule, mulţumim şi promitem că totul va ieşi aşa cum doriţi.
Continuând să zâmbească şi s-o contempleze pe acea tânără, individul spuse:
– Da, merită efortul, mai mult ca sigur. Domnule Hems, şi se întoarse de această dată cu privirea spre el, când am vorbit ultima oară nu mi-ai spus că vei avea o complice aşa de prezentabilă. După cum văd, domnişoara poate face concurenţă celor mai frumoase doamne ale înaltei societăţi.
– Da, spuse cu jumătate de glas Darius Hems.
– Cred că domnişoara mă cunoaşte, în schimb, eu nu.
– A, da! spuse Darius. Ea este Jeny. Jeny Lefevre. Domnul, după cum ştii, este cardinalul Riccio.
Domnişoara, uşor roşie în obrăjiori, făcu o plecăciune graţioasă, neîndrăznind să se clintească de pe loc. Faţa acestui individ îi inspira teamă. Simţea că precauţia este cea mai bună soluţie în acest caz.
– Prima parte a planului meu a mers perfect. Urmează cea de a doua fază în care, sper, că totul va decurge iarăşi perfect.
– Fiţi fără grijă, monseniore! spuse hotărât Hems.
– Dragul meu, eu nu pot să stau niciodată liniştit. Pentru a fi sigur şi a reuşi, trebuie să-ţi faci griji în fiecare secundă, trebuie să analizezi şi să calculezi cea mai mică mişcare pe care o execuţi. Altfel, rişti să rămâi fără ceea ce ai, fără ceea ce ai construit cu atâta grijă. Înţelegeţi dumneavoastră? Fiecare clipă este o suspiciune, fiecare minut o incertitudine, fiecare viaţă este o analiză a suspiciunii, a necunoscutului în încercarea de a-l străpunge, de a-l înţelege. Preţ de câteva secunde tăcerea se lăsă în cameră, timp în care cardinalul, cu mersul său lent, se apropie de fereastră. E o noapte perfectă! spuse el continuând să privească pe fereastră. Sublim, n-am ce zice! şi ochii i se îndreptară spre cerul luminat de astre.
Cei doi priveau spre acest ciudat om care le promisese o avere fabuloasă în schimbul executării câtorva fapte pe care ei le considerau ca lipsite de răutate, de gravitate, deşi îl aveau în centrul lor pe post de victimă, pe prietenul lor cel mai bun. Darius Hems trebuia ca pentru îndeplinirea cerinţelor cardinalului să uite de prietenia sa pentru Covoni, să-i provoace o deziluzie sentimentală. Pentru fapta sa nu considera că prietenul său avea să-l uite, ci dimpotrivă îl va ierta şi el, ca un bun camarad, îl va răsplăti cu jumătate din ceea ce câştigase. Astfel toată lumea avea să fie fericită, considera Hems. Sau cel puţin cu gândurile acestea pornise la început când fusese racolat de către cardinal.
Covoni adormise de câteva ceasuri. În vila sa era o linişte deplină, servitorii retrăgându-se şi ei să se odihnească, urmând ca a doua zi să-şi reia munca. Era aproape înspre dimineaţă, pe la orele 05:00, când personajul nostru începu să dea semne de agitaţie. Muşchii feţei se contractau, braţele şi le mişca uşor pe corp ca şi când ar fi vrut să arunce ceva de pe el.
În meandrele viselor, Covoni se trezise, nu se ştie de ce, pe acelaşi drum pe care-l străbătuse la ieşirea din închisoare. Aceiaşi pomi, aceeaşi ploaie, acelaşi vânt usturător, acelaşi nămol, toate îl întâmpinau parcă neschimbate şi culmea, acelaşi Fattucci care-şi cerea iertare. Îl avea la picioare pe acel nefericit care trăgea să moară, dar nu mai înainte de a obţine iertarea. Ochii celui rănit îl ardeau. Se dădu doi paşi în spate.
“- Iertare! strigă Fattucci cu un glas construit numai din ecouri.”
Covoni simţi că o stare de ameţeală îl cuprinde. Corpul nu mai era al său, nu-l mai putea mişca, cu toate că-şi dorea să fugă de acolo. Imposibil – el era parcă un bolovan în care zăcea închis un spirit. Covoni avu impresia că pădurea se clatină, pomii încep să se deformeze. Muribundul striga în continuare: „Iertare!”
“- Nu!” strigă Covoni.
Covoni ajunsese doar un simplu privitor, fără a avea nici o putere de a interveni, de a face ceva aşa cum ar dori el. Se afla într-o stare de neputinţă totală. Realizând acest lucru, neliniştea îi fu şi mai mare, starea de teroare cuprinzându-l în întregime.
Cadavrul ce zăcea în nămolul amestecat cu sânge, începu să se mişte. Covoni privi în jur. Culorile îşi pierdeau sensul, se amestecau. Pomii deveniseră altceva, pământul respira. Cadavrul transformat acum într-o formă difuză, neagră, la care ochii de flăcări erau tot ce mai vedeai clar şi îndeajuns pentru a te înspăimânta, începuse să se plimbe. Stafia neagră cu ochi de foc venea spre Covoni cerând iertare. Acesta simţea că mai are un pic şi se rupe şi el de trupul împietrit, în care sufletul agitat, îngrozit, nu mai avea loc.
Stafia celui care fusese mai înainte Fattucci, ajunse lângă Covoni. Decorul dispăruse. Nu era decât întuneric total, Covoni şi ochii aceia de foc ce-l ardeau asemenea unor tăciuni până în adâncurile sale.
“- Iertare!” se auzea în întuneric, rostindu-se cu aceeaşi voce şi aceleaşi ecouri.
Covoni simţi că înnebuneşte dacă nu se întâmplă ceva care să-l scape de chinurile acelea. Şi într-adevăr, ceva se întâmplă. Din întunericul acela, Covoni se trezi într-o trăsură ce alerga în viteză spre o destinaţie necunoscută. Stafia, nămolul şi întunericul dispăruseră. La un moment dat, se gândi să strige la birjar şi să-l întrebe încotro cu aşa grabă? Încercă, dar vocea îi dispăruse. Auzul, însă nu, căci distingea slab de tot ecourile, până ce înţelese: “iertare!”
Întoarse capul. Din urmă veneau cu iuţeală ochii aceia de foc, purtaţi de stafia întunecată. Spaima puse stăpânire din nou pe el. Tremura de groază, nu ştia ce să facă. Trăsura se opri. El se trezi în faţa unei case. Privi înspre ea, o recunoscu, dar nu ştiu ce să facă. Umbra diformă se apropia din ce în ce mai mult. Simţea acest lucru.
Cineva îl trânti la pământ. Se auzi o uşă deschizându-se şi Jeny apăru în prag. Instinctiv, Covoni întinse mâna către ea ca spre o fiinţă salvatoare, însă întunericul îl învălui, sufocându-l. Încercă să respire, să se lupte, să ajungă la Jeny, dar fu în zadar. Simţi că pică într-o prăpastie, împins şi mai tare de cineva nevăzut, de cineva care-i sfâşia pieptul.
Deschise ochii. Plin de sudoare, Covoni privi îngrozit în jur. Era în camera lui, în patul său, gâfâind ca după un efort enorm. Coşmarul îl marcase profund.
Agitat, se dădu jos din pat şi începu să se plimbe prin cameră. Simţea nevoia să vorbească cu cineva, să fie alinat şi ascultat. Simţea nevoia unui suflet lângă el, unul care să-l sprijine în aceste clipe. Încă nehotărât dacă să se ducă sau nu la Jeny la o oră ca aceasta, continuă să străbată camera cu paşi meditativi. La un moment dat se opri: luă hotărârea de a merge.
Trăsura opri în faţa casei femeii adorate. Clopoţelul de la intrare se auzi sunând voios. După câteva minute se auziră paşii majordomului care pesemne abia acum se trezise. Uşa se deschise şi bănuiala lui Covoni se adeveri. Majordomul, în halat şi papuci, apăru în prag.
– Da, domnule? Domnule Covoni?! întrebă mirat omul.
– Trebuie să vorbesc cu stăpâna ta.
– Îmi pare rău, domnule, dar domnişoara Jeny nu este acasă.
– Nu?! întrebă mirat el.
– Nu, domnule. Este plecată.
– Unde?
– Nu deţin asemenea informaţii! şi majordomul îşi frecă ochii pe jumătate închişi.
Cât îi ura pe oamenii aceştia protocolari. Majordomii aceştia englezi. Atât de reci şi de limitaţi la cuvinte, de parcă nici nu erau oameni. Trebuia să scoţi cu cleştele cuvintele de la ei şi nici atunci nu erau îndeajuns de mulţumitoare.
– Deci, aşa stau lucrurile. Atunci o voi aştepta. Sper că nu este o problemă.
– Desigur, domnule. Sunteţi întotdeauna binevenit aici. Poftiţi înăuntru.
Majordomul îl conduse pe Covoni în living.
– Doriţi să serviţi ceva la această oră? întrebă majordomul.
– Nu, mulţumesc. A… ba da… o cafea.
– Prea bine, domnule.
Majordomul se retrase şi imediat se auzi un clinchet de clopoţel. Tot personajul era astfel trezit odată cu această vizită a domnului Covoni.
Trecură din acest moment trei ore în care Covoni aşteptă cu sufletul la gură sosirea iubitei sale. Simţea, odată cu trecerea timpului, că ceva nu este în regulă. Inima îi era prea agitată, iar gândul îi era mereu la acea misterioasă femeie care-l vrăjise în acest fel. Se întreba pe unde ar putea să umble ea, ce face în aceste clipe, dacă se gândeşte cât de puţin la el. Era mistuit de aceste gânduri. Iubirea pentru această femeie îl copleşea, îl sufoca, părea că-l macină din adâncuri.
Uşa de la intrare se auzi deschizându-se şi un râs dulce şi plăcut se făcu auzit. Covoni simţi cum inima îi sare din piept. Jeny se întorsese, în sfârşit. Numai la auzul acestui râs, el se simţi mai bine. Era ridicat în picioare aşteptând-o pe aceea ce avea să-i aducă pacea sufletească şi dragostea multaşteptată.
Pieptul îi fu asaltat de bătăile puternice ale inimii. Simţi pulsând sângele prin tot corpul. Tâmplele îi zvâcneau puternic, aducându-i o stare de ameţeală. Toate acestea fuseseră provocate de o a doua voce care râdea împreună cu Jeny. Gelozia îşi spunea cuvântul asupra lui.
Cele două voci erau şi mai aproape de uşa larg deschisă. Covoni, cuprins de nelinişte, încercă să zâmbească pentru a-i întâmpina. Cei doi, în sfârşit, pătrunseră în living, dar nu-l observară.
Covoni în schimb, palid la faţă asemenea unui om aflat în pragul morţii, cu buzele tremurânde şi lipsite de sânge, se prăbuşi la loc în fotoliu. Privi fix spre cei doi, lipsit de orice semn de viaţă, secătuit de forţă şi rupt de realitate. În faţa sa, Jeny şi un bărbat căruia încă nu-i văzuse faţa, se sărutau pătimaş, strângându-se în braţe cu pasiune. Bărbatul, râzând, turnă pe pieptul generos al femeii vin roşu şi începu să-i sărute pielea impregnată de această licoare magică, cu o poftă nebună. Jeny, cuprinsă de pasiune, luase sticla de vin şi începuse să o toarne pe ea, dinspre bărbie în jos. Cuplul, evident cuprins de starea euforică dată de licoarea lui Bacchus, se desfăşura vulgar sub privirea înnebunită a lui Covoni. Râsete, ţipete, vorbe dezmierdătoare, toate ajungeau la urechile lui Covoni, transformate însă în săgeţi otrăvitoare ce-i străpungeau sufletul şi trupul.
Jeny, în braţele acelui necunoscut, prin gesturile ei, prin ea, îi apărea pentru prima dată lui Covoni ca fiind femeia vulgară pe care o urâse toată viaţa. Văzând-o atât de dezinvoltă, de fericită, de cuprinsă de pasiune aşa cum numai cu el păruse a fi în clipele lor de intimitate, simţi repulsie faţă de această femeie uşuratică. Aşadar, ea era astfel cu oricine. Câte vorbe şi promisiuni rostite în zadar, câte clipe de amăgire petrecuse lângă ea. Femeia aceasta pe care o crezuse a fi unică, pe care o iubise ca pe o zeiţă, ca pe ceva sfânt, i se arătase acum aşa cum era de fapt: o fiinţă lipsită de suflet, incapabilă de iubire adevărată. Jeny era acum exact modelul femeii pe care Covoni o ura din tot sufletul.
Pasiunea îi cuprinse pe cei doi. Din cauza semiîntunericului ce domnea în cameră şi a stării euforice, nu îl observară pe Covoni trântit în fotoliu.
Resemnându-se, simţi cum trupul îşi recapătă vigoarea de dinainte de această scenă şi că este din nou stăpân pe el. Privind cu dispreţ înspre ei, se ridică. De mânie, lovi puternic tava pe care îi fusese adusă cafeaua. Zgomotul puternic îi făcu pe cei doi să tresară. Abia acum Jeny privi şi spre restul camerei şi-l văzu pe Covoni. Ochii femeii fură cuprinşi de groază. Necunoscutul se întorsese şi el cu faţa înspre interiorul camerei, arătându-şi astfel chipul.
Toţi cei aflaţi în cameră, în acest moment împietriră. Durere, groază, incertitudine, spaimă, toate acestea erau exprimate de feţele celor trei personaje care în momentul de faţă priveau unul către altul. Privirile le îngheţaseră.
Jeny se ascunse în spatele iubitului ca şi cum acesta ar fi fost o pavăză în faţa privirii scânteietoare a lui Covoni. Ochii acestuia sticleau de furie şi-i loveau pe cei doi la fel de nemilos ca fulgerele cerurilor.
– Şarpe ce eşti! urlă într-un târziu Covoni, adresându-se individului din faţa femeii.
Acesta lasă capul în jos şi nu răspunse.
– Te-am considerat fratele meu… acelaşi sânge, acelaşi spirit, dar tu…, nici nu vreau să mai continui! spuse cu dispreţ Covoni.
– Ştii…
– Nici un ştii! îl întrerupse brusc. Nici cel mai mare duşman al meu nu mi-ar fi făcut aşa ceva!
– Frate, ascultă-mă. Pot să…
– Nici un cuvânt nu vreau să mai aud din gura ta. De azi înainte voi considera că eşti mort. Tu nu mai exişti pentru mine. Iar cât despre ea, şi arătă spre Jeny, poţi să faci ce vrei cu ea. Pentru mine ea nu mai înseamnă nimic. Îmi provoacă doar greaţă şi dispreţ.
– Costi, iartă-mă! spuse bâlbâindu-se Jeny.
– Să nu-ţi aud vocea. Mi-e silă de ea!
– Eu…
– Taci! Eşti o stricată la nivelul căreia nici un fost ocnaş nu se coboară. Eşti un nimic, femeie! spuse accentuat Covoni şi se îndreptă spre uşa din spatele celor doi.
Darius întinse mâna spre el.
– Prietene!
Covoni se feri, mimând un gest de dispreţ. Jeny, văzând cum stau lucrurile, începu să plângă.
– Costi! Costi! strigă ea în urma lui. Te-am iubit cu adevărat. Iartă-mă! Iartă-mă!
Cuvintele femeii se pierdură în urma lui Covoni. Uşa de la intrare fu trântită cu forţă, sunetul ajungând la urechile celor doi rămaşi în urmă.
– Iubitul meu…
– Prietene…
Acestea erau vorbele celor doi, vorbe ce le rămaseră pe buze, rostite în şoaptă încă mult timp după plecarea lui Covoni. Darius îşi dăduse seama de greşeala fatală pe care o făcuse. Cel mai bun prieten, de fapt singurul prieten de pe această lume, plecase din cauza trădării sale. Şi ce câştigase în schimb? Doar nişte blestemaţi de bani împreună cu promisiunea că vor veni şi alţii, îndeajuns de mulţi pentru a-şi procura propriul vapor cu care să străbată mările, aşa cum visase dintotdeauna. Abia acum realiza ce se întâmpla de fapt şi simţea că pământul îl înghite.
Jeny, căzută în genunchi pe podea, continua să plângă. Îsi dădu că-l iubeşte pe Covoni. Vinul, starea de beatitudine oferită de acesta, cât şi banii ce-i câştigase în această seară, făcuseră să se încurce cu Darius. Dacă s-ar fi oprit la un anumit punct, acum ar fi fost în braţele lui Covoni, ar fi fost fericită şi ar fi avut asigurat un viitor luminos. Lacrimile îi ardeau obrajii. Pieptul, plin de durere, îi tresălta puternic din cauza plânsului.
– Draga mea! spuse Darius evident marcat de cele întâmplate şi-i atinse umărul drept mângâind-o uşor.
– Pleacă! strigă ea şi se feri cu repeziciune. Nu mă atinge!
– Dar… credeam că…
– Nimic. Nu vreau să mai am de-a face cu tine! Pleacă! Pleacă din casa mea. Acum!
– Cum?! întrebă evident mirat Darius.
– Aşa cum ai auzit. Pleacă. Afară! M-auzi?
Darius simţi că explodează de mânie. Scena aceasta îl făcu să turbeze.
– Târfă ce eşti! spuse el mânios şi o apucă pe Jeny de braţ ridicând-o ca pe un fulg. Ai uitat datorită cui eşti aici? Ai uitat ce-ai fost şi cine te-a salvat? Spune!
Jeny cu ochii încă scăldaţi în lacrimi continuă să tacă.
– Îţi aduc eu aminte ce ai fost, dacă ai uitat. Ai fost o târfă, asta ai fost! spuse cu dispreţ bărbatul. N-ai fost nimic până când nu m-ai întâlnit. Eu te-am făcut o doamnă, ceea ce pretinzi că eşti astăzi. Ţi-aduci aminte? Spune! şi iar o zgudui puternic.
– Nemernicule! Dă-mi drumul, nu sunt cârpa ta!
– Ba eşti a mea şi-ai fost şi-a altora! Şi vei continua să fii aceeaşi cârpă până vei dispărea.
– Nenorocitule! şi Jeny îi trânti o palmă peste obraz.
Darius privi spre ea şi imediat, la rândul său, îi aplică un dos de palmă peste faţă, aruncând-o pe femeie la podea.
– Asta merită cele ca tine! spuse el.
Jeny, ţinând mâinile peste obrazul stâng care o ardea îngrozitor, nu mai spuse nimic. Nici nu ridică privirea spre cel ce o înjosise astfel.
– Vei ajunge din nou pe drumuri. Vei fi iar ceea ce ai fost!
– Nu-mi pasă! spuse femeia la fel de feroce ca un animal. Pleacă!
– Bine. Fie cum zici tu, dar o să te întorci în genunchi la mine, vei vedea!
– Niciodată!
– Vom vedea! şi Darius plecă, lăsând-o pe nefericita femeie pe podea, plină de durere şi acoperită de lacrimi.

⇒ Citeşte Capitolul VII – Lumina