Cap. VII – Lumina

⇐ Capitolul VI – Suflet trădat

CAPITOLUL VII – LUMINA
„El va fi sângele jertfit pentru strălucirea aurului.”

Majordomul îl introduse pe cardinalul Tommaso del Riccio în budoarul marchizei Eleonore Cosimo. Aceasta, întinsă pe un divan plin de perne multicolore, aşezată asemenea unei mari prinţese orientale, îl primi pe cardinal cu un zâmbet ascuns în spatele unui evantai.
– Poţi să te retragi! îi spuse ea majordomului.
Acesta, cu o dublă plecăciune, se retrase discret. Imediat ce părăsi încăperea, cardinalul Tommaso se îndreptă spre marchiză şi pică în genunchi sărutându-i mâna cu pasiune.
– Draga mea! murmură el continuând să-i sărute mâna în timp ce femeia îi zâmbea provocator. Te vreau acum! spuse el cu o poftă dezlănţuită şi o sărută pe buze.
Ea se retrase uşor, îndepărtându-l de ea.
– Eşti nebun? Nu aici şi nu acum. Vrei să periclităm tot ce am realizat până acum? Dacă suntem surprinşi?
Cardinalul tăcu şi cumpăni argumentele pro şi contra. Nezicând nimic, se ridică şi se îndreptă spre uşa camerei. Marchiza îl urmărea cu privirea pe acest, cândva, măreţ om al bisericii, care picase în păcat fără nici o şansă de a se mai smulge din el. Cardinalul învârti cheia în uşă, asigurându-se astfel că nimeni nu va pătrunde înăuntru.
Marchiza fu strânsă de braţele puternice ale lui Tommaso. Săruturile pasionale, înflăcărate, începură să curgă pe trupul femeii, fiind şi ea cuprinsă de vraja acestei plăceri.
Marchiza Eleonore Cosimo, una dintre cele mai frumoase femei ale înaltei societăţi, recunoscută şi apreciată pentru aceasta, invidiată pe de altă parte, era acea femeie căreia destinul îi rezervase o viaţă încâlcită şi plină de imprevizibil. La vârsta de cincisprezece ani se căsătorise cu marchizul Cosimo, un nobil îndeajuns de bătrân pentru a-i fi tată, având cincizeci de primăveri trecute peste el. La vârsta de optsprezece ani Eleonore adusese pe lume un copil. Gurile rele afirmau că de fapt bătrânul Cosimo Alfonso n-ar avea nici o legătură de rudenie cu micuţul abia venit pe lume, ci mai degrabă adevăratul părinte al acestuia ar fi tânărul amant al femeii, căpitanul Luigi Strozi. Însă cum acesta, la câteva luni de la acest eveniment, a pierit, fiind răpus într-o ambuscadă, lumea a dat repede uitării acest lucru. Marchizul Alfonso Cosimo, fericit că acum avea un moştenitor, un băiat ce avea să-i ducă numele mai departe, puţin îi păsa de vorba rea a lumii. Marchiza, din acest moment, a fost uitată de soţ. Învăţată să fie în centrul atenţiei, femeia, nemaiprimind nicio fărâmă de atenţie din partea soţului, amantul nemaiexistând nici el, a căutat aceste lucruri în altă parte. La vârsta de douăzeci şi trei de ani l-a cunoscut pe cardinalul Tommaso del Riccio. Frumuseţea femeii l-a fermecat pe acesta, făcându-l să-şi piardă minţile. O dorea cu tot sufletul pe această nimfă, cum îi plăcea s-o numească el. La nici două luni de la întâlnirea lor, cardinalul Tommaso o cucerise pe femeie. După încă o lună, cardinalul se afla în camera ei gustând împreună din plăcerile trupeşti.
Şi cum diavolul nu-şi vâră el coada doar pentru un lucru atât de mărunt care oricum s-ar fi întâmplat şi fără intervenţia sa, lucrurile au fost complicate de acesta. Cardinalul, cuprins de patima sa pentru femeie, i-a adus la cunoştinţă diabolicul său plan în care era inclus, desigur pe post de personaj sacrificat, Costi del Covoni. Femeia a râs la început, însă cardinalul ştia şi avea harul de a-i convinge pe oameni, de a explica în aşa fel încât orice lucru imposibil să devină posibil. Eleonore Cosimo a devenit astfel complicea cardinalului.
– Şi sigur, dragul meu, îţi va reuşi planul? întreba ea curioasă în acele vremuri, la început.
– Doar mă cunoşti. Am făcut eu vreodată ceva care să fie greşit, să fie aberant? o întreba Tommaso.
– Nu, dar ideea de a face aur dintr-o simplă bucată de metal mi se pare imposibil de realizat.
– Ştiu. Dar gândeşte-te că acest lucru este visul oricărui alchimist, că acest fenomen este urmărit de sute şi sute de ani de oameni înţelepţi.
– Dar a reuşit cineva? întreba tânăra cu îndoială în glas.
– Da şi nu! îi răspunsese cardinalul sărutând-o pe frunte. Acum câteva mii de ani, un înţelept al timpului său a descoperit acest fenomen şi a aşternut pe un pergament tot procesul. Gândeşte-te că totul s-a petrecut acum câteva mii de ani, când lumea era un loc sălbatic, oamenii fiind încă fiare needucate. Miracolul s-a petrecut însă: pergamentul a supravieţuit! Există! Se află chiar în posesia Bisericii Catolice. Însă nimeni nu ştie de el. A existat un călugăr care l-a analizat, însă tâmpitul, bănuind cu ce are de-a face, l-a catalogat ca fiind lipsit de folos pentru biserică şi chiar periculos. Astfel a fost sigilat şi ascuns undeva, într-un loc ştiut doar de câţiva oameni importanţi ai Bisericii. Dar eu ştiu tot, nimic nu mi se poate ascunde. Acesta este harul meu dat de Cel de Sus.
– O, dragul meu!
– Pentru a ajunge la el am nevoie de acest Covoni, după cum ţi-am povestit. Prin el voi pune mâna pe acel pergament. El va fi jertfa adusă zeilor pentru a putea avea tot ce ne-am dorit pe această lume. El va fi sângele jertfit pentru strălucirea aurului.
Cardinalul făurise acest plan minuţios şi după cele ce i s-au întâmplat lui Covoni, observăm că fusese pus în aplicare iar până în momentul actual chiar funcţionase.
Covoni, distrus după cele ce i se întâmplaseră, după ce trăise acele scene devastatoare pentru el, fiind nevoit să-şi vadă cel mai bun prieten al său împreună cu femeia pe care o iubise până peste putinţă şi pentru care ar fi fost în stare de orice, înainta acum pe străzi ca un nebun, ca unul care nu mai avea de-a face cu lumea aceasta terestră. Primul han care-i ieşi în cale îl primi cu braţele deschise şi cu toate că se dovedi a fi o bojdeucă murdară, acest lucru nu-l deranjă pe Covoni. Instalat la o masă slinoasă îşi înecă amărăciunea în vinul roşu adus de hangiu.
Covoni tresări. Fusese cuprins de somn şi petrecuse la masa aceea aproape toată ziua. Se ridică cu oarecare ameţeală şi durere de cap, plăti ceea ce consumase şi plecă spre casă. Nici acum nu-i venea să creadă ceea ce i se întâmplase. I se părea un vis urât, un coşmar, dar imediat îi reveneau în faţa ochilor acele scene vulgare cu Jeny şi Darius. Să fi fost vis, să fi fost realitate? Încă se întreba sperând totuşi că poate se înşeală, că nimic nu s-a întâmplat, că vinul este de vină şi că beţia încă îl domină. Spera pentru că după cum se ştie, speranţa e ultima care piere în om. Brusc se opri. În faţa casei îl aştepta cineva. Darius. Covoni privi spre el, spre ochii aceia care-i urmăreau fiecare gest şi spuse:
– La dracu cu voi! şi mânios înaintă spre casă, trecând pe lângă cel care-l aştepta ca şi cum nici n-ar fi existat.
Darius, rapid, îl apucă de braţ.
– Prietene! spuse el.
Covoni se întoarse şi cu o privire plină de dispreţ zise:
– Pleacă. Nu te cunosc. Împacă-te cu acest gând!
– Costi, ascultă. Nu sunt eu de vină… beţia… banii… cardinalul! Sunt o mie de motive care m-au obligat să fac acest lucru.
– Cum? Ce-ai spus? întrebă Covoni tremurând.
– Da. N-am fost eu de vină. Iartă-mă.
– Nu. Ce-ai spus mai devreme? Cine te-a determinat la astfel de fapte?
– Banii! Eram falit iar el mi-a promis bani cât să pot cumpăra o flotă întreagă. Îţi închipui aşa ceva?
– Cine? Cine ţi-a promis?
– Cardinalul Riccio.
– Cum? şi prin faţa ochilor i se perindau acele clipe ale procesului ce avusese loc la Vatican şi în care acuzatorul era acelaşi cardinal Tommaso del Riccio.
Abia acum Covoni avea impresia că totul se limpezeşte în mintea lui. Ceaţa aceea ce-l dominase, părea că se risipeşte şi totul devine clar. Înţelegea de unde venise acest rău, cine îl duşmănise atât de mult şi-i făcuse viaţa un coşmar. Uitând de Darius, de oboseală, de casă, Covoni, livid la faţă, plecă.
– Costi, unde te duci? Stai puţin! îl strigă Darius dar nici nu fu băgat în seamă.
Seara se lăsa uşor pe străzi. Covoni opri o trăsură şi porni spre o destinaţie numai de el ştiută. Îndeaproape îl urma o altă trăsură în care se afla domnul Hems.
– Sper să nu se întâmple cine ştie ce nenorocire! îşi zise încet Darius.

⇒ Citeşte Capitolul VIII – Răsplata