Cap. VIII – Răsplata

⇐ Capitolul VII – Lumina

CAPITOLUL VIII – RĂSPLATA
„Suum cuique…” (Fiecăruia ce i se cuvine.)

De la orele 19:00 până aproape de miezul nopţii se află într-o permanentă alergare. Grămezi de întrebări, răspunsuri potrivite şi nepotrivite cu ceea ce dorea el, aşteptări îndelungate pentru ca apoi să nu-i folosească la nimic, fie să primească răspunsuri care-l puneau şi în mai mare încurcătură. Toate acestea se perindară unele după altele în încercarea lui Covoni de a-l găsi pe cardinalul Riccio.
După cum spuneam, aproape de miezul nopţii, Covoni află în sfârşit de la un biet călugăr unde se afla cardinalul. În noaptea aceasta verifica pentru ultima dată, înainte de publicare, manuscrisele sale de la tipografia Sfânta Maria situată pe Via Cola di Rienzo. Bucuros că munca sa a dat roade, Covoni părăsi Basilica di San Pietro, îndreptându-se spre locul indicat de bătrânul Sergio, călugărul ce fusese salvatorul său, singurul care-i putuse spune unde se afla cardinalul în acele momente. Curând trăsura opri pe Via Cola di Rienzo şi Covoni coborî grăbit din ea.
– Mulţumesc mult, spuse el birjarului şi-i dădu plata. Poţi să pleci, eşti liber.
Trăsura porni lăsându-l în urmă pe Covoni care imediat se şi îndreptă în direcţia tipografiei Sfânta Maria. La scurt timp o altă trăsură opri în acelaşi loc. Din ea coborî domnul Hems.
– Aşteaptă-mă aici! strigă el birjarului.
– Da, domnule.
Grăbit şi îngrijorat, Darius porni pe urmele lui Costi încercând să nu-l scape din ochi. Întunericul se dovedea a fi acum un beneficiu pentru Darius. Covoni se opri. În faţă avea tipografia, o clădire veche şi dărăpănată care avea atârnată la intrare o placă de lemn pe care scria “Tipografia Sfânta Maria”. Încruntându-se, urcă scările şi pătrunse pe uşa roasă de timp, aflată în aceeaşi stare deplorabilă ca şi clădirea. Odată ajuns înăuntru observă un hol strâmt care continua cu o uşă în faţă iar în partea dreaptă nişte trepte ce duceau la etajul clădirii. Intuind, Covoni merse drept şi pătrunse într-o cameră lungă în care nu se afla nimic. În colţul drept, alte trepte duceau, de data aceasta, la subsol. Hotărât, coborî acele trepte presimţind că aici va găsi ceea ce căuta. Împinse uşa de lemn şi pătrunse la subsol. Aici, o mulţime de utilaje erau aşezate peste tot. Prin semiîntunericul ce domnea acolo, Covoni zări undeva în capătul celălalt al camerei o siluetă. Cu oarecare emoţie se îndreptă spre ea. Erau acum faţă în faţă. Covoni şi Riccio se uitau unul la altul, fiecare încercând să-şi ascundă cât mai bine trăirile.
– Da. Doriţi ceva? întrebă rece Tommaso, prefăcându-se că nu-l recunoaşte pe acel individ aflat în faţa sa.
– Mă întrebi dacă eu vreau ceva?! Eu trebuie să te întreb pe tine ce vrei, ce urmăreşti?
Cardinalul se prefăcu a fi foarte surprins.
– Domnul meu, nu vă înţeleg. Nu vă pricep vorbele! spuse cardinalul jucând acelaşi teatru.
– Cardinale, cred că a venit vremea în care poţi înceta să te mai prefaci. Teatrul nu-şi mai are locul în acest caz. Cărţile au fost date pe faţă, adevărul a ieşit la iveală. Aşa că încetează să mai fii ipocrit!
– Da?! Atunci fie cum vrei, Covoni! Văd că ai prins curaj după zece ani de ocnă. Vor urma şi alţii ca să prinzi şi mai mult curaj! spuse cardinalul zâmbind maliţios.
– Nu prea cred. Soarta a fost nedreaptă o dată cu mine, acum a venit vremea ca fiecare să primească ce i se cuvine. Suum cuique A sosit, în sfârşit, clipa în care trebuie trasă linie şi făcute socotelile, iar după cum văd, ai cam multe datorii cardinale!
– Băiete, habar nu ai ce spui! şi cardinalul trânti manuscrisul ce-l ţinea în mâini. Habar nu ai cu cine te pui!
– Ba da, ştiu. Cu acuzatorul meu! Şi acum îmi vin în minte vorbele tale în faţa Curţii Supreme. Acum le aud şi le înţeleg mai bine decât am făcut-o atunci. Şi asta datorită unor oameni: complicii tăi!
– Vorbe! spuse râzând Riccio.
– Fiore Fattucci îţi spune ceva?
Cardinalul îngheţă pentru o clipă. Noroc cu barba şi semiîntunericul care-i ascundeau faţa palidă. Însă ochii îl trădau, îi descopereau emoţia ce-l cuprinsese. Toată această spaimă nu ţinu decât câteva secunde, la fel ca atunci când loveşti cu securea un copac şi vibraţia se face simţită prin tot trunchiul, pentru ca mai apoi să dispară la fel de repede cum s-a născut. La fel se întâmpla şi cu cardinalul. Fiind o persoană care trecuse prin multe la viaţa sa, nu se lăsă doborât din prima.
– Poate e vreun necredincios pe care l-am spovedit, dracu să-l ia, nu mă interesează! Ce legătură are cu faptul că tu eşti aici şi ce legătură am eu cu el?
– Are, şi chiar foarte mult. Ţi-am spus, nu mai are nici un rost să te ascunzi. Am dezlegat tot misterul blestemului meu, am descoperit diavolul şi aghiotanţii lui. Adică tu, cardinale, şi ceilalţi: Fattucci, Jeny şi chiar Darius. L-ai corupt chiar şi pe cel care-mi era ca un frate. Eşti mai rău decât necuratul!
– Da, aşa e, însă n-ai ce-i face!
Covoni îl privea pe cardinal cu o furie pe care abia şi-o stăpânea. Dacă ar fi avut o forţă în acele clipe ar fi deschis pământul ca să-l înghită pe cel din faţa lui, ar fi lovit cu fulgere şi munţi asupra lui. Însă toate acestea nu se puteau întâmpla, era imposibil. Trebuia să se mulţumească cu starea în care se afla.
– De ce? De ce toate acestea? întrebă cu furie Covoni şi ca să-şi potolească nervii puse pumnul pe masa de lemn aflată în stânga lui şi apăsă cu putere ca şi cum ar fi strivit ceva.
– De ce?! Mai şi întrebi? Pentru putere, pentru bani, pentru întâietate. Tu nu vei înţelege niciodată! Acum nu are rost să discutăm astfel de lucruri. Nu-şi au rostul aici, aşa cum nici tu nu-ţi ai rostul pe acest pământ. Cred că trebuie să încheiem aici.
– Da?! Atunci vom încheia totul aici şi acum!
– Sunt de aceeaşi părere, băiete. Numai că tu nu vei mai pleca de aici sau poate doar într-un sac de in! şi cardinalul scoase de sub pelerina roşie un revolver pe care-l îndreptă spre Covoni. Cu arma îndreptată spre el, sorţii păreau cu adevărat favorabili cardinalului.
– Înainte de a se sfârşi totul, vreau să te întreb ceva! spuse Riccio. Ai tradus sau nu pergamentul LVII? Covoni înmărmuri. Răspunde, luate-ar dracu, odată! Da sau nu?
Covoni continua să tacă. Deci pergamentul acela ce-i dăduse bătaie de cap era pricina tuturor acestor fapte şi întâmplări. Blestematul acela de pergament îi distrusese viaţa. Îl vedea şi acum înaintea ochilor. Vedea fiecare semn ciudat de pe el. Distingea totul la fel ca şi cum l-ar fi privit cu câteva secunde în urmă. Îl avusese tot timpul în cap dar nu-i dăduse prea mare importanţă. De când fusese închis, renunţase la fosta lui îndeletnicire, la fosta lui pasiune. Însă acum realiza că îi era imposibil să se debaraseze de ceea ce îi pătrunsese în sânge, în creier, de ceea ce devenise o parte din el formând amândoi corp comun. Era imposibil să se rupă pe el însuşi în două părţi. Nu numai că era imposibil, dar lucrul acesta l-ar fi făcut pe el să nu mai existe azi.
– Să te ia dracu atunci, dacă nu-mi răspunzi! şi Tommaso del Riccio încărcă revolverul.
Un zgomot nedesluşit în bezna din jur se făcu auzit pentru o clipă iar cardinalul, motivat de acest zgomot, apăsă trăgaciul. O bubuitură scurtă, mult fum şi miros de pucioasă iar în secunda următoare un urlet plin de durere. Toate urmară una după alta cu o repeziciune ameţitoare. Trupul zăcea pe jos fiind încă învăluit de fumul greoi. Cardinalul, nemişcat, cu o privire fixă, dând apoi din cap în semn de dezaprobare, aruncă revolverul pe jos si zise:
– Prostul! Ar fi putut avea paradisul… Acum o să-l aibă iadul pe el! şi se întoarse cu repeziciune făcându-se pierdut în întunericul camerei.
În urma lui rămase pentru o clipă zgomotul făcut în timp ce alerga, îmbrăţişând astfel laşitatea, încercând să se debaraseze de ceea ce chiar el crease. Fugea de propria lui hidoşenie, însă totul avea să-l urmărească la fel ca o fantomă ce nu-şi găseşte liniştea. Corpul ce se prăbuşi secerat de revolver, era acum cuprins de frisoane. Deasupra lui se aflau doi ochi care-l priveau compătimindu-l. Cel rănit, plângând, spuse:
– Prietene, n-am vrut să se ajungă aici. Doar ştii asta, nu?
Cel întrebat nu-i răspunse, însă se aplecă lângă el şi-i ridică uşor capul.
– Costi, răspunde-mi! Mă crezi, nu-i aşa? Mă vei ierta?
– Stai liniştit, îţi face rău! răspunse Covoni.
Cel întins pe jos nu era altul decât Darius Hems care-l urmărise pe prietenul său. Asistase din umbră la toată discuţia dintre Covoni şi Riccio, iar în momentul culminant hotărâse să intervină. Avusese în gând să-i arunce din mâini pistolul cardinalului dar planul nu-i reuşise. În schimb, îl salvase pe Covoni.
– Costi, simt că mă duc, nu mai rezist! spuse el tremurând.
– Şşşt! şi Covoni îi făcu semn să tacă.
– Iartă-mi păcatele, dragul meu frate! spuse Darius în pofida semnelor lui Covoni care-i cerea să tacă. Ţi-am greşit şi o ştiu. Tot ce-ţi cer în ultimul ceas, este iertarea. Vreau să aud că mă ierţi. Doar atât… te rog…
– Nu pot! spuse rece Covoni şi se ridică în picioare.
– Nu…, şi Darius ar fi vrut să strige la el dar nu mai avea forţa necesară, simţind cum trupul îi este lipsit de vlagă.
Covoni îl privi pe cel care-i fusese cândva frate şi o lacrimă îi udă colţurile ochilor. Atât, nu mai mult.
– Ierta…, şi vocea lui Darius se stinse, însă nu şi ochii.
– Iertarea atrage alte păcate! spuse Covoni făcând semnul crucii deasupra celui mort.
Privindu-l pentru ultima oară pe Darius, se cutremură. Avu impresia că alături de ochii celui întins pe jos şi care-i cereau încă iertare, se alăturaseră şi ochii la fel de rugători ai lui Fattucci, cei doi implorând iertarea ce avea să aducă odihna sufletelor. Ochii se transformară în flăcări şi mai apoi în fulgere, rănindu-i privirea lui Covoni.
– Nuuu! urlă acesta şi se întoarse cu spatele. E imposibil şi chiar de-ar fi posibil, nu voi ierta pe nimeni. Aşa cum eu m-am zvârcolit în împuţita aceea de temniţă timp de zece ani, la fel şi cei vinovaţi de acest lucru să ardă în focuri de zece ori mai mult decât mine. Blestemul meu asupra lor! strigă Covoni şi se întoarse.
De data aceasta, ochii îngrozitori pe care avusese impresia că-i văzuse, dispăruseră. Darius zăcea ţeapăn, cu privirea larg deschisă şi fixată pe Covoni, căutând pacea pe care sufletul său nu avea s-o găsească nicicând.
Covoni privi spre el cu compătimire. Era impresionat de ceea ce făcuse Darius pentru el, însă nu se mai putea face nimic pentru cel mort. Întorcând capul, zări pe jos arma crimei. Se aplecă şi ridică revolverul cu mâner de argint şi nituit cu câte trei rubine pe fiecare parte a mânerului. Pe una dintre părţi se observă ceva încrustat. Curios şi presimţind ceva, se apropie de o lumânare. Pe mâner se puteau vedea încrustate două litere: C.A. Sub ele, un blazon alcătuit din trei monede aşezate pe lama unei spade, anunţa faptul că pistolul nu era unul obişnuit. Covoni îl bagă la brâu după care luă lumânarea şi o aşeză la capul mortului. O ultimă privire, un regret în adâncurile sufletului şi părăsi şi el încăperea aceea învăluită acum de umbra morţii.
Cardinalul Riccio ajunse în grabă în faţa conacului familiei Cosimo. Ştia că marchizul plecase în seara respectivă cu treburi la Paris şi că, astfel, nu va avea nici un impediment în a vorbi cu marchiza. Curând fu anunţat. Eleonore Cosimo îl întâmpină pe cardinal având o figură indispusă, obosită.
– Ţi-ai găsit chiar la ora asta să mă vizitezi? întrebă ea.
Riccio se apropie şi-i sărută cu pasiune mâna. Femeia uită de supărare văzându-l pe cardinal în halul acela, livid la faţă, cu ochii pierduţi şi cuprins de un tremur uşor.
– Dragul meu, ce este, ce s-a întâmplat? Spune-mi!
El se aşeză pe sofa şi îşi prinse fruntea între palme. Liniştea domină pentru o clipă încăperea.
– Ştii că poţi să ai încredere în mine, nu? Mai bine povesteşte-mi şi ai să vezi că o să te simţi mai bine! spuse calmă Eleonore şi se apropie de el sărutându-l pe obraz.
Riccio îşi ridică privirea. Ochii li se întâlniră şi marchiza încercă să desluşească ceva în ei.
– S-au prăbuşit toate planurile noastre. Nenorocitul a aflat tot. Covoni a aflat!
Marchiza tresări înspăimântată.
– Şi atunci cine ne va mai traduce pergamentul, cine? spuse ea nervoasă. Dacă în toţi anii aceştia nu am găsit pe nimeni capabil, cum crezi că vom reuşi fără el. Cum? Spune-mi. Vei traduce tu sau poate acei profesori incompetenţi pe care i-am plătit degeaba?
– Vom vedea.
– Vom vedea?! Atât poţi spune? Planul nostru s-a dus pe apa sâmbetei! Sunt sigură că nenorocita aceea şi amantul ei au distrus totul. Ţi-am zis de la început că nu presimt nimic bun în planul acela! continuă nervoasă Eleonore.
– Eleonore, draga mea, calmează-te. Vom reuşi noi cumva, dar mai întâi linişteşte-te.
Marchiza, furioasă peste măsură, era sută la sută convinsă că Darius şi Jeny erau responsabili de toată nenorocirea aceasta, iar într-un fel intuiţia nu o înşela. Marchiza ştia una şi bună: cei doi trebuiau să-l convingă pe Covoni să traducă textul antic. Acum, fiind imposibil de realizat acest lucru, cedase în faţa îngrijorării. Se lăsase ameţită de culoarea aurului, de strălucirea şi bogăţia lumii descrise de cardinal, de acea lume feerică în care totul avea să i se închine ei, încât făcuse sacrificiul de a accepta să fie amanta cardinalului atâta amar de vreme. Când ea ar fi putut avea orice alt bărbat din lumea aceasta. Îşi dăruise tinereţea şi frumuseţea cardinalului. Se vânduse.
Văzând că ceea ce i se promisese, că plata pe care trebuia să o primească nu avea să mai vină, Eleonore, disperată, fu cuprinsă de furie şi-şi arătă adevărata faţă, aceea de femeie care ştie ce vrea şi pentru care puterea şi bogăţia cer sacrificii, compromisuri.
– Eşti un tâmpit! spuse ea cu glasul subţiat de mânie. Adio bani, putere… adio tot!
– Încă nu este totul pierdut. Putem găsi pe altcineva care să traducă textul. Avem o grămadă de şanse şi opţiuni, trebuie să avem doar răbdare! îi spuse cardinalul ridicându-se şi apucând-o de mână. Marchiza îşi trase brusc mâna.
– Eu nu vreau să mai aştept! Nu pot să mai îndur tot calvarul acesta. M-am săturat! şi întoarse spatele.
– Draga mea, împreună vom trece peste toate. Crede-mă, tu eşti cea care îmi dă putere. Pentru tine voi face orice. Împreună vom reuşi!
– Nu! şi Eleonore se întoarse iar cu faţa spre cardinal. Exact de asta m-am săturat. M-am săturat de mine şi de tine. Am îndurat prea mult acest “împreună”, cum îl numeşti tu. Adu-ţi aminte: tu ai vrut să fim împreună, nu eu. Eu am vrut doar jumătate din ceea ce aveai să câştigi. Acum nu văd ce poţi să-i mai oferi unei femei ca mine şi nu văd ce motiv am avea să mai fim împreună. Trebuie să încheiem aici totul. Trebuia să realizez de la început că totul era un vis. Dar ai reuşit în cele din urmă să mă cumperi cu ceea ce încă nici nu există, m-ai cumpărat cu visul de a fi regină… Măcar m-am trezit şi am pus capăt acestei mascarade. Să ştii că mă bucur de acest lucru! afirmă marchiza schiţând un zâmbet peste furia ce-i cuprinsese faţa.
– Cum? Nimic n-a existat între noi? Totul a fost o minciună, un târg, te-ai redus doar la bani?
– Da! spuse rapid şi cu sinceritate femeia.
– Eleonore, eşti supărată. Nu realizezi ce spui. Revino-ţi în fire! şi cardinalul schiţă o ultimă încercare de a o prinde în braţe.
Gestul său fu întrerupt cu brutalitate de marchiză.
– Credeam că am fost destul de clară. Ce nu ai înţeles?
– Eleonore…
– Pleacă! Aici nu mai ai nici un motiv să rămâi!
Tommaso del Riccio, şi mai palid decât la sosirea sa aici, continua să o privească pe cea pe care o iubea mai presus decât orice.
– Eleonore! şi cardinalul pică în genunchi sperând că femeia nu-l va alunga şi se va răzgândi. Ştii că ţin la tine mai mult decât la orice pe lumea asta. Te iubesc cum nu-l iubesc nici pe Dumnezeu, cu toate că-i sunt slujitor. Te ador, te venerez ca pe un înger ce m-a salvat… Te rog… Te rog, iartă-mi toate greşelile şi nu mă lăsa. Eleonore! strigă disperat bărbatul.
– Mai eşti şi prost pe deasupra. Eşti un nimic acum pentru mine. Eşti un cerşetor şi eu nu suport astfel de larve spurcate.
Cardinalul împietrise. Lacrimile îi îngheţaseră în ochi. Rămăsese aşa în genunchi, cerând ceva ce nu putea avea, implorând în zadar. Vulgaritatea femeii adorate îl zdrobise în câteva secunde. O ridicase atât de sus pe această femeie, o pusese mai presus chiar şi decât Dumnezeu, o idolatrizase, o iubise aşa cum nici el nu crezuse că ar fi în stare. Şi dintr-o dată totul se prăbuşise. Tot ce construise fusese fals. Totul fusese o iluzie care acum se pica peste el distrugându-l. Femeia înger se transformase într-un demon. Visul frumos se prefăcuse în cel mai negru coşmar cu putinţă.
Cardinalul se ridică cuprins de o stare de semiinconştienţă. Privi pentru o clipă la femeia de gheaţă pe care o avea în faţă şi în clipa aceea, o dată cu râsul sinistru al femeii, cardinalul îşi pierdu controlul pe deplin. Uită unde se afla, cine era, ce căuta aici, uită de el şi de tot. Altcineva domina corpul său. Sufletul şi conştiinţa dispăruseră. Starea aceasta ce-l cuprinsese e greu de înţeles şi de explicat. Cel mai simplu poate fi descrisă prin dispariţia eului din trup, acesta din urmă rămânând doar o maşină, un aparat fără raţiune şi gol de orice altceva.
Peste aproximativ un ceas de la toată întâmplarea aceasta, cardinalul îşi reveni. Acum putea gândi. Se trezi pe jos cu Eleonore în braţe. Femeia nu dădea nici un semn de viaţă. Totul era înlemnit în jurul lor.
Cardinalul încercă să pronunţe numele femeii dar nu reuşi. Îi era imposibil să vorbească. Cuvintele i se opreau în gât lăsând să scape doar nişte mormăituri ciudate. În tot acest timp, de când era conştient, privea încontinuu spre chipul palid al femeii. La un moment dat îi dădu cu tandreţe părul de pe frunte şi o sărută. Apoi pe buze.
Tresări.
Femeia nu avea nici o reacţie.
Realiză că nici măcar nu mai respiră. Privi spre piept dar atenţia îi fu atrasă de urmele negre prezente pe gâtul firav al femeii.
Tommaso del Riccio tresări acum cu adevărat. Inima începu să-i bată năpraznic. Începeu să înţeleagă, să desluşească adevărul. Tremurând se ridică de pe jos însă fără a-şi lua ochii de la cea pe care o iubise la infinit. De sus, continua să privească trupul femeii lipsit de orice semn de viaţă. Dintre miile de gânduri ce-i străbăteau în aceste clipe mintea, se desprinse unul singur care îl făcu pe cardinal să se îngrozească. Femeia era moartă.
În criza sa de isterie, de inconştienţă, cardinalul o sugrumase pe femeie. Altă explicaţie nu exista şi nici el nu era în stare să găsească o alta sau măcar să o inventeze.

⇒ Citeşte Capitolul IX – Fantomele Trecutului