Cap. X – Parfum de femeie

⇐ Capitolul IX – Fantomele trecutului

CAPITOLUL X – PARFUM DE FEMEIE
„Totul fusese doar o aromă… care acum se evapora în eter.”

La doi ani de la cele povestite mai sus, Covoni se afla în Franţa. Părăsise Italia, ţara care-i blestemase viaţa, pentru a-şi uita destinul nefericit şi a-şi pierde urmele, originile, pentru a găsi un mod nou de viaţă aici, în aglomeraţia Parisului. Nu-l mai lega nimic de trecut. Totul fusese uitat, aruncat undeva într-un loc întunecat. Aşa cum întotdeauna există o excepţie de la regulă, la fel se întâmplase şi în cazul său. Din când în când vise ciudate, înfiorătoare, îl făceau să tresară şi să-şi piardă nopţile, neîndrăznind să se mai culce apoi. Dar visele acestea erau destul de rare şi curând, se obişnui cu ele la fel ca şi cu o persoană.
Costi del Covoni îşi reluase fosta îndeletnicire: aceea de traducător. Şi nu se ocupa cu aceasta în sensul de meserie, cu scopul de a face bani, căci slavă domnului avea grămezi de bani încât nici el nu le mai ştia numărul. Şi ar fi putut să aibă bani să cumpere orice pe lumea asta, dar el ştia ce înseamnă a fi moderat şi a nu pica într-o boală fără leac.
Aşa cum spuneam, traducerile erau pentru el o plăcere, o reminiscenţă a tinereţii, a vremurilor frumoase dar demult apuse. Parisul îl schimbase ca om, modelându-l după un alt tipar. Cu toate că se spunea despre Paris că ar fi un oraş în care un aristocrat, un bogătaş, n-ar locui în el din cauza forfotei şi mizeriei, Covoni îndrăgise acest oraş care-i oferise noi orizonturi. După aproape un an şi ceva de colindat prin cele mai mari oraşe ale lumii, hotărâse să rămână aici pentru o perioadă mai lungă, perioadă ce se prelungise chiar mai mult decât plănuise iniţial. Îi plăceau mult plimbările pe lângă Sena. Se simţea liniştit lângă apa aceea ce curgea necontenit. Se identifica undeva în adâncul sufletului său, cu ea.
Într-o zi, undeva pe la jumătatea lunii iunie, Covoni înainta uşor într-o obişnuită plimbare pe lângă Sena, contemplând priveliştea de umbreluţe colorate şi învârtite uşor pe umărul gingaş al femeilor. La un moment dat, ceva îl făcu să se oprească. Un parfum care i se părea cunoscut îi învăluise simţurile. Era pentru prima dată după o lungă perioadă de timp când recunoştea ceva, când întâlnea ceva ce-i stârnea amintiri de mult uitate. Zâmbi uşor şi continuă să meargă.
“Sunt mii de persoane care folosesc un parfum ca acesta“ îşi spuse el în gând.
Dintr-o dată, tresări şi se opri brusc. Cineva îl striga din urmă. Îl striga pe nume. Îl cunoştea cineva, aşadar.
– Costi! strigă un glas gingaş.
Nu era nimic anormal să-l recunoască vreo veche cunoştinţă. Ce-l făcu să se neliniştească, fu tocmai vocea care-i vibră în creieri ca mai apoi să simtă un fior prin tot trupul.
– Costi! strigă din nou vocea de femeie.
De data aceasta Covoni se întoarse încercând să-şi ascundă emoţiile. Fu însă imposibil ca la vederea celei care-l strigase să nu tresară şi să nu se încrunte.
– Costi, te-am găsit! spuse femeia evident extrem de mulţumită.
Covoni privi spre ea, neîndrăznind însă să spună ceea ce simţea. De altfel în vecii vecilor n-ar fi spus ceea ce simţea cu adevărat, mai ales după cele păţite în trecut. Femeia din faţa sa, la fel de frumoasă ca atunci când o cunoscuse, poate chiar şi mai frumoasă, fusese marea lui dragoste. Întâlnirea aceasta trezise în el ceva ce crezuse că a murit demult. Inima îi bătea puternic, la fel ca la prima întâlnire, atunci când o cunoscuse pe ea, crezând că cerul renunţase la unul din îngerii săi pentru a i-l dărui lui sub chipul acela suav de femeie. Se înşelase însă şi plătise pentru greşeală.
Era evident că încă o iubea, dar orgoliul era de neînfrânt. Poate că ar fi trecut şi peste orgoliu dacă situaţia ar fi fost alta, dacă n-ar fi trăit toate acele întâmplări îngrozitoare în care Jeny Lefevre îşi avusese rolul ei. Raţiunea domina inima şi într-un fel avea dreptate. Dacă-l înşelase o dată ce ar fi oprit-o pe această femeie să nu-l trădeze şi a doua oară, şi a treia oară şi aşa mai departe.
Văzându-l aşa înlemnit, Jeny încercă să se apropie de el, întinzând mâna pentru a-l atinge. Îşi dorea atât de mult să mai simtă atingerea acelei femei încă o dată, mirosul pielii parfumate şi respiraţia ei. O dorea, dar cu toate acestea, se retrase respingând atingerea femeii. Fusese ceva de-o secundă, totul fiind dictat dinăuntrul său. Ştia că odată pornit pe acel drum, n-ar fi putut să se mai despartă de femeie, să o îndepărteze, n-ar fi rezistat să nu o strângă în braţe şi să-i simtă buzele fierbinţi unindu-se cu ale sale. Tocmai de aceea o şi respingea, temându-se de consecinţe. Femeia, evident rănită de gestul lui Covoni, lăsă pentru o clipă privirea în pământ.
– Îmi pare rău, n-am putut să mă abţin! spuse Jeny stânjenită. Am simţit nevoia să te ating… să ştii că nu te-am uitat în tot acest timp… Niciodată…, şi lacrimile îi acoperiră ca o perdea ochii.
– Aceste cuvinte nu-şi au locul aici, doamnă! spuse rece Covoni, încercând să-şi ascundă emoţia din glas. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim, aşa că, să nu facem altceva, ci să plecăm fiecare pe drumul său. E cel mai bine, credeţi-mă!
Covoni încerca să scape cât mai repede de aici, simţind că nu mai poate rezista, că inima mai are un pic şi-i sare din piept. Avea impresia că răsuflă greoi, că aerul este din ce în ce mai rarefiat, iar teama de a nu face ceva din ceea ce ar fi regretat mai târziu, din ceea ce-şi propusese încă dintru început să nu se întâmple, îl făcu să spună mai departe:
– Doamnă, o zi bună în continuare şi vă rog uitaţi că ne-am întâlnit! şi se întoarse cu intenţia de a pleca.
– Costi! afirmă femeia cu o voce senzuală, plină de un farmec profund. Te iubesc mai mult ca oricând, întotdeauna te-am iubit! şi vocea îi fu întreruptă de suspine.
Covoni, înfiorat până în adâncurile sale, se opri şi rosti rapid:
– De ce? De ce? Atât vreau să ştiu! M-ai iubit şi totuşi ai îmbrăţişat pe altul, m-ai trădat din toate punctele de vedere! De ce? şi continuă să rămână întors cu spatele, ştiind că privirea femeii l-ar fi potolit, l-ar fi îngenunchiat.
Văzând că nu primeşte nici un răspuns, începu să se îndepărteze. Nu făcu bine doi paşi, că o mână gingaşă care-l făcu să tremure, îi atinse umărul făcându-l să se oprească.
– Iartă-mă! spuse Jeny apărându-i în faţă. Am fost o copilă, o proastă minţită de alţii, folosită într-un mod josnic! Am greşit în faţa ta şi regret nespus, crede-mă. Lasă-mă să-ţi dovedesc că nu te înşel, că încă te iubesc. Te iubesc cum nici nu-ţi închipui! şi ochii luminoşi, de un farmec nemaiîntâlnit pe lumea aceasta, îl priviră pe Covoni profund. Acesta, tremurând, amorţit parcă de frumuseţea femeii, de parfumul irezistibil ce-o învăluia, de vocea ce-i mângâia sufletul rănit, de toată fiinţa aceasta angelică, nu mai putu rezista şi o apucă în braţe strangând-o la piept. Aceasta se cuibări în braţele lui simţindu-se cu adevărat protejată şi iubită. Buzele fierbinţi, pline de pasiune şi dorinţă, li se uniră ca pentru a pecetlui împăcarea dintre cele două suflete despărţite de prea multă vreme.
– Te iubesc… Te ador, dragul meu!
– Mi-ai lipsit enorm, iubirea mea! Şi bărbatul o strânse profund în braţe pe Jeny.
Revenirea femeii în viaţa lui Covoni îl schimbase complet pe acesta. Fericirea părea că într-adevăr se oprise şi la el. Alături de Jeny totul prindea culoare, devenea mai frumos, totul era o bucurie nestăvilită. Pofta de viaţă revenise într-un mod surprinzător. Frecventau din ce în ce mai des localurile mondene, cunoscând oameni şi făcându-se cunoscuţi.
În ziua în care se împlineau exact două luni de când se împăcaseră, cei doi hotărâră să meargă la operă, unde se anunţa un spectacol grandios, pentru ca apoi să urmeze o petrecere intimă în care să sărbătorească cum se cuvine evenimentul. După spectacol mulţimea părăsi clădirea impunătoare a Operei. Covoni şi Jeny, fericiţi unul în braţele altuia, asemenea unor proaspăt îndrăgostiţi, părăsiră şi ei clădirea căutând o trăsură care să-i ducă acasă. O birjă frumoasă se opri lângă ei. Covoni întinse mâna femeii pentru a o ajuta să se urce, dar aceasta nu puse bine piciorul pe scară că cineva o strigă.
– Jeny! Jeny! şi doi bărbaţi mai veseli se apropiară de cuplul fericit.
Covoni privi nemulţumit spre cei doi pentru că le întrerupseseră plecarea, căutând totodată să-şi amintească dacă-i mai întâlnise. Unul dintre ei, cu o burtă uriaşă şi faţa acoperită de o barbă deasă, părea cel mai vesel. Celălalt, slăbuţ, cu cearcăne la ochi şi păr lung, stătea mereu puţin mai în spate, căutând să nu atragă aşa de mult atenţia.
– Păpuşica mea, vin să-ţi sărut mâna! Văd că-ţi merge extraordinar! şi îi sărută mâna fără ca măcar femeia să i-o fi întins în prealabil.
Jeny, roşie la faţă, părea total pierdută, îngrozită chiar.
– Draga mea, mă bucur să te văd. Cred că-l mai ştii pe Vladimir! şi făcu semn spre prietenul său. O, domnul meu, felicitările mele! şi-l bătu pe umăr pe Covoni ca pe-un vechi prieten. Văd că aveţi gusturi, domnul meu. Mă bucur! şi bărbosul continuă să râdă. Aveţi grijă că vă termină femeia asta, ştiu sigur! şi iar râsul puternic îi acoperi vorbele. Iar preţul e usturător, nu alta! Cât costa atunci, dar acum…, în fine, asta e… plăcerea costă. Draga mea, şi se întoarse spre Jeny, când termini cu domnul, să mă cauţi. Ştii că sunt generos! şi râse iar mişcându-şi puternic barba şi burta enormă ce se ascundea sub veston.
Jeny simţea că mai are un pic şi leşină. Urechile îi vâjâiau cumplit iar corpul nu mai era în stare de nici o mişcare. Covoni mâniat până peste măsură de vorbele bărbosului, izbucni încercând să nu depăşească totuşi limitele:
– Cum îndrăzniţi, domnule? Alcoolul îşi spune cuvântul, nu? Dar ce dracu, duceţi-vă în birtul dumneavoastră şi îmbătaţi-vă până nu mai ştiţi de dumneavoastră! Şi nu mai ieşiţi pe stradă pentru a jigni lumea necunoscută. S-ar putea să regretaţi.
– O, dar repede vă aprindeţi. Întotdeauna Jeny a iubit oamenii scânteietori, care se aprind din orice.
– Până aici! Nici un cuvânt sau altfel…! şi Covoni nu mai continuă dând de înţeles că orice ar fi, nu este de bine.
– Dar calmaţi-vă, domnul meu. Scuzaţi-mi manierele, am uitat să mă prezint. Baronul Ronbaille la dispoziţia dumneavoastră! şi-i întinse mâna. El, şi se întoarse spre însoţitorul său, este contele Vladimir. Nu prea înţelege franţuzeşte, dar de asta sunt eu cu el, nu? şi baronul Ronbaille, după cum se prezentase, începu iar să râdă.

 

……………………………………………………….

Pentru a citi cartea în întregime, va rog să o descărcaţi din Google Play Books

Descarcă acum