Citeşte Bob Sgarby

      BOB SGARBY ŞI NUMERELE MAGICE

© Adrian Radu Andrasi, 2015
Toate drepturile asupra prezentei creatii apartin autorului. Orice reproducere, totala sau partiala, a acestei lucrari, fara acordul scris al autorului, este strict interzisa.

    – Şi asta cu fotbalul, că-şi vor lua revanşa, mi se pare o porcărie. Cum adică să-şi ia revanşa? Comentatorii spun de multe ori prostii. Şi mie, cât mă vedeţi de calculat, îmi place să merg pe stadion la fotbal, şi vă spun, pe onoarea mea, că acolo urlu şi înjur de toţi dracii. Dar acasă este altceva. Nu-mi place să aud pe nimeni făcând comentarii pe seama meciului… şi vă spun că dau încet televizorul când aud comentatorii spunând prostii… Iar acum, să ne întoarcem la ceea ce discutam la inceputul orei, spuse profesorul de matematică cu glasul lui încet, pierdut parcă undeva în adâncuri.
Privind încă o dată la elevii din clasă care păreau amorţiţi în bănci, profesorul simţi nevoia să motiveze cumva abaterea de la orarul normal, adică de a renunţa să mai predea ora de matematică.
– Si vă spun toate acestea, continuă el, nu de altceva, ci ca să mai treacă timpul. Facem şi o scurtă prezenţă… Hei, ce ziceţi? Nu de alta, dar ca să mai trece din oră, că-s sigur că v-aţi săturat de algebră, de corpuri şi inele.
Unii elevi aprobară bucuroşi simţind că pericolul de a lua o notă proastă fusese înlăturat.
Bob, căci aşa se numea profesorul, Bob Sgarby, îşi continuă monologul pe acelaşi ton încet, cuvintele parcă lăsându-se aşteptate. În faţa elevilor, profesorul părea un actor care-şi prezenta îndelungatul monolog, ştiind că în acest mod timpul va fi altfel, va trece mai uşor şi poate îşi va uita şi el de propria-i soartă.
Bob Sgarby trecu încetul cu încetul, de la un subiect la altul; aborda unul şi revenea după câteva cuvinte la celălalt.
– Pur şi simplu asta mi se pare o aiureală… Ce să mai domnule, da… Şi chiar dacă ar vrea să mă prindă că am astfel de idei în cap, că vreau să-i ajut pe unii la examen, n-au cum. E imposibil! Mintea mea trece dintr-un timp într-altul, şi râse aşa ciudat cum făcea el de obicei dupa care privi cu ochii lucioşi către elevi. Pe bune, continuă Bob, nu glumesc. Mintea mea trece dintr-un timp într-altul şi chiar dacă ar vrea cineva să găsească astea la mine în cap, nu le-ar găsi! şi râse răguşit puţin.
Râzând, pielea ce-i acoperea gaura din frunte i se umfla.  Această gaură ce-o avea în frunte din cauza unui accident, il făcea să fie şi mai ciudat. Osul îi fusese zdrobit pe o suprafaţă de circa 2 cm şi acum nu mai avea decât pielea care să-i apere drumul înspre creier. Ciudăţenia nu consta neapărat în acest lucru; ar putea să i se întâmple oricui. Ceea ce era bizar, era faptul cum pielea îi bătea constant ca o a doua inimă, umflându-se. Părea că  timpul se scurgea într-un mod magic prin această gaură craniană. Cei care vorbeau cu el erau atraşi misterios în conversaţie, hipnotizaţi de acest vortex spiritual. Bob Sgarby parcă trăia datorită acestei de-a doua inimi, parcă vedea, auzea şi respira prin această ciudată grota craniană.
Sgarby afirmase de multe ori despre el:
– Măi copii, oi fi eu tâmpit dar să ştiţi că ceea ce am eu în cap nu poate să-mi ia nimeni. N-o să mai aveţi şansa de-a întâlni pe cineva ca mine. Acum nu că mă laud, dar asta este. Mintea mea nu va fi a nimănui şi nimeni nu va fi ca mine; fiecare om este unic.
Bob Sgarby avea obiceiul de a vorbi singur în timpul orelor sale. Se obişnuise aşa şi-i era imposibil să înlăture acest lucru din viaţa lui. Vorba îi făcea plăcere, simţea că se descarcă sufleteşte. Elevii se învăţaseră să-l asculte iar multora chiar le făcea plăcere să-i cunoască gândurile, în care de multe ori găseau tâlcuri ascunse şi idei profunde. Uneori Sgarby râdea fără ca elevii să-şi dea seama de ce. Pielea ce-i acoperea gaura craniană se umfla, râdea şi ea parcă, iar dinţii lui gălbui ieşeau la iveală în acel râs himeric.
Vicisitudinile vieţii îl făcuseră pe Sgarby să-şi găsească refugiul în băutură, acest ultim loc în care putea să se ascundă de ochii duşmănoşi ai vieţii. Băutura îl transpunea în altă lume şi uita relele, trăind o stare de fericire şi simţind că aceasta este adevărata Nirvana. Acest lucru îl simţea doar el, ceilalţi urându-l parcă şi mai mult în nevoia lor de a-i distruge cariera, viaţa, de a-l transforma într-un stârv pe care să se ridice biruitori, arătându-şi colţii de viermi mânjiţi cu sângele lui. Poate că totuşi Sgarby avea asupra lui ceva ce îl făcea invincibil, ceva ce îl făcea să aibă noroc. Răutatea celorlalţi o simţea şi râdea:
– Mintea nu mi-o ia nimeni! repeta el.
Reclamaţii a avut cu duiumul. Au venit inspectori să-l cerceteze dacă e capabil sau incapabil de meseria pe care o practică, dar el le-a dovedit că nu e altul mai priceput ca el în jongleria cifrelor. De multe ori vorbea cu elevii despre aceste probleme.
– Nu-i vina voastră că se întâmplă astea. Acolo sus e complot; mă vor doborât… dar, măi copii, eu vă spun că nimeni n-are ce-mi face. Nu vedeţi? Tot încearcă dar nu reuşesc nimic, pe mă-sa de ticăloşi!
Bob Sgarby lucra de mult timp la teoreme şi aplicaţii matematice proprii. Credea că matematica existentă este doar o jucărie de grădiniţă, dar totuşi un început, un pas mic. Ceea ce el descoperise şi la care mai lucra încă, era însăşi matematica pură, adevărată. Era o adevarată magie a numerelor, după cum spunea el. Era de părere că dacă în prezent aparatele şi maşinile fac minuni, că dacă Dumnezeu reprezintă o entitate superioară totului, matematica lui, in schimb, reprezintă un nou punct în mişcarea ce va duce la evoluţia lumii, a universului. Numerele, matematica, se împleteau cu mintea lui şi formau un tot unitar, compact, un nucleu de inteligenţă superioară, incapabilă de înţeles încă de un om de rând.
Bob Sgarby afirmase adesea că avea dureri de cap, pierderi de memorie, uita amănunte din viaţa cotidiană, uita nume, uita fraze spuse de el sau de alţii, vorbea ceva şi se întâmpla să uite şi apoi să-i revină în memorie brusc, fără să poată conştientiza data şi ziua la care fuseseră spuse. La început, aceste simptome l-au alertat oarecum.
Observase cum craniul începea să se transforme. Azi era plat pe părţi, mâine se rotunjea, ca mai târziu să aibă alte denivelări. Corpul era într-o continuă transformare. Stări diferite se succedau la intervale inegale. Intelectul îi sporea pe zi ce trecea. Problemele pe care obişnuia să le rezolve înainte în câteva ore (acele probleme foarte dificile), acum pur şi simplu un minut sau două îi erau suficiente. Vedea rezolvarea în minte, în faţa propriilor ochi, ca şi cum ar fi văzut o strofă dintr-o poezie memorată. Cu timpul, aceste probleme nu-l mai satisfăceau, le considera mediocre, prea uşoare; le privea la fel cum un elev de liceu s-ar uita la unele de clasa întâi. I se păreau nişte banalităţi, erau un fel de tablă a inmulţirii cu unu pe care mintea lui o depăşise demult. Dacă i s-ar fi calculat coeficientul de inteligenţă ar fi fost o ştire senzaţională; IQ-ul lui Sgarby îl depăşea de zeci de ori pe cel al unui om normal şi el era conştient de asta. Lumea i se părea prozaică, faptele oamenilor animalice, lipsite de gândire, pure acţiuni ale unor fiinţe aflate într-un stadiu primitiv de evoluţie. Uneori  Sgarby privea la oameni cum discutau, cum se manifestau în societate şi trăgea aceeaşi concluzie, aceea a primitivităţii lor.
În clasa unde preda, încercase să aducă o picătură de inteligenţă însă văzuse că oamenii nu-s pregătiţi de o nouă evoluţie. Ceea ce îl impresionase insă, fusese darul unui elev de a vedea o nouă posibilitate a existenţei divinităţii, de a concretiza acest fapt într-o nouă teorie pe care i-o spusese şi lui.
Tânărul elev susţinea că Dumnezeu ar fi existat la început sub forma unei energii pure, rătăcitoare prin univers. Aflat în momentul extincţiei, s-a retras pe o planetă unde  a creat viaţa din el însuşi. Trupurile de humă au primit o parte din energia ce-l alcătuia pe el, energia aceea fiind numită suflet. Dumnezeu a conştientizat că nu va putea trăi decât prin intermediul oamenilor, prin acest ciclu în care energia Lui era transmisă fiinţelor umane, iar la moartea acestora se reunea formându-l pe El, pentru ca mai apoi să intre într-alte trupuri.
– Si după cum afirmam, Dumnezeu nu e decât energie pură care trăieşte în noi sub numele de suflet, pentru ca la moartea noastră să se ridice la cer şi să renască într-un alt corp, spuse Arman, elevul în care profesorul văzuse o sclipire.
Bob Sgarby a meditat profund pe seama teoriei lui Arman. I se părea ceva ciudat în ea, ceva confuz pe care nu-l putea pătrunde. Simţea că o parte din aceasta putea fi chiar el.
Teoria lui Arman a fost luată în acele clipe în derâdere de câţiva colegi printre care şi Conny, o fată asemănătoare unui măr roşu, de o inteligenţă pe care şi un melc i-o putea înfuleca din nuca în care era ascunsă.
– Prostii! spuse ea gesticulând după obicei. Eşti un prost şi nu ştii nimic; viaţa-i viaţă ca să fii liber şi să te distrezi ca mine, nu să stai toată ziua gândindu-te la teorii tâmpite! după care, scoţând limba, plecă.
Bob Sgarby îşi dădea seama că unele animale aveau să facă acel pas al evoluţiei înaintea oamenilor. Mintea lor era… era… nu mai trebuie cuvinte ca să descriem haosul din capul oamenilor.
Într-o zi, la catedră, plictisit de monotonia exerciţiilor pe care şi aşa elevii nu le puteau rezolva, Sgarby privi la cifrele de pe tablă. I se păru ceva enigmatic; văzu în ele altceva decât văzuse înainte.
– Treci la loc! spuse repede elevei de la tablă.
Aceasta îl ascultă şi plecă în bancă. Purtarea ciudată a profesorului îi trezi şi pe cei care dormeau. Sgarby mai privi o dată la tablă după care se aşeză la catedră; râse cu buzele lui vinete şi fruntea pală păru a fi însufleţită de pielea ce bătea alarmant în gaura ce o deţinea în frunte. Arman, îngrijorat, privi către el.
„Timpul se scurge prea repede! îşi spuse elevul în gând. Da, simt cum Sgarby smulge fragmente din timp, cum îl disecă, îl ucide!”
Între timp, Sgarby scria, zămbind fără încetare. În câteva clipe începu să şi fluiere după obiceiul căpătat în urma izolării sale faţă de oameni.
– Opreste-te! strigă involuntar Arman şi toată clasă începu să râdă zgomotos după obicei. Îl ucizi pe el şi totodată pe tine! continuă Arman.
Sgarby, distrat, privi la elevul său şi nu zise nimic. Clasa râdea şi totodată era amorţită în acest râs, un fel de paralizie temporală. Arman observă stoparea timpului. Nimic nu mai mişca; timpul era oprit.
– Dar cum? abia putu spune Arman.
– Şapte mări… şi şapte ori şapte timpuri a străbătut el, spuse Sgarby râzând, ca să găsească numerele din grădina de aur a cunoaşterii… şi a luptat cu monştrii cu capete de om şi ochi de vultur… şi le-a găsit!
Povestea îl uimi pe Arman care sări înspre catedră. Sgarby începu să se dematerializeze, să se evapore. Arman puse mâna pe profesor dar tresări şi simţi ca şi cum ar fi trecut prin propriul său trup, ca şi cum ar fi fost aruncat prin alt Arman. Avu acea senzaţie de mare şi de mic pe care cuvintele n-o pot descrie. Sgarby părea o stafie care se stingea sub apariţia zorilor. El n-apucă să-i spună decât:
– Teoria ta, o ştii? Trăiesc prin numere… ele sunt sufletul, energia venită din mine. Dacă la Dumnezeu cuvântul avea puteri magice, la mine, cifrele sunt la fel de puternice! Şi după cum spuneam, mintea mea umblă dintr-un timp în altul.
– Ce?!
– Vei vedea…, şi Bob Sgarby dispăru precum un abur.
Totul reveni la normal. Arman era la catredă când ceilalţi se treziră râzând fără să ştie de ce. Se speriară şi ei, dar după două-trei secunde nici nu le mai păsa că Sgarby nu mai era la catedră. Erau veseli că îi părăsise. Credeau că el plecase cumva, pe ascuns.
– Tâmpiţilor! urlă Arman, dar nimeni nu-l luă în seamă.
Văzu în faţă numere şi o altă conştiinţă. Arman parcă i se alătură… şi apoi alta, şi alta…
Se simţea mai sigur pe sine şi pe zi ce trecea avea senzaţia că mintea lui se dublează. Arman simţea că pricepe totul mai uşor. Ceea ce înainte era foarte greu, acum era foarte uşor. Bob Sgarby poate îi implantase dorinţa de studiu şi puterea…
Cifrele lui erau magice, călătorind cu ele dintr-o dimensiune în alta, cu vântul cosmic şi cu luciul stelelor care se aflau peste tot pentru a-i fi călăuze în drumul lui pe coridoarele timpului.
Cel care avea să călătorească cu timpul şi cu vântul stelar, Bob Sgarby, profesor de matematică, scrisese pe foaia lăsată pe catredă, urmatoarele versuri:

“Dacă timpul s-ar deschide în faţa mea,
M-aş lăsa înghiţit de neantul tenebrelor lui
Căci mintea îmi saltă din timp în timp
Cu aripi prin nori,
Cu vânt şi scrum…
Şi-l pot deschide, e Timpul meu,
Eu sunt cel Mare Număr!”

⇒ Citeşte cărţi